It's not about altitude, it's about attitude

Remember Crai

2012-01-09T16:02:00.000+02:00

Am mai fost în Piatra Craiului de atâtea ori, atât iarna cât și vara. Iar cum era ziua 2 de Crăciun mi-am dorit mult să îmi fac un cadou . Și vorbisem cu băieții de la sala de cățărat (Sorin, Andrei, Alin) pe ultima 100 de metri astfel încât planul de plecare era asigurat. Ultima oară când am fost iarna în Piatra Craiului a fost împreuna cu Mihai Diac, o tura de anduranță și tehnică ce mi-a plăcut enorm de mult.
După atâta timp petrecut în urgia orașului, îmi doream cu disperare câteva zile petrecute pe munte, departe de mișcările browniene ale urbanului.
Am plecat târziu din Iași, preferând ca fiecare dintre noi să petrecem cu familia a doua zi de Crăciun. La fel de târziu am și ajuns la Cabana Gura Râului în Zărnești, pe o vreme încețoșată, orele trecute de 21.00. Zăpadă era din belșug, ceea ce prevestea o tură frumoasă.

Am decis ca prima noapte să înnoptăm la cabana Curmătura, iar după 2h de la Fântâna lui Botorog ajungem la celebra Curmătura. Înșfăcăm repede un ceai și mâncare tradițională din rucsac ca apoi să ne înfundăm într-un somn profund până dimineața.

Ne așteaptă o zi plină, planul fiind să urcăm pe la Turnuri să mergem spre Ascuțit iar de acolo până la vf. La OM și refugiul din Șaua Grind. Așa că suntem treziți dis de dimineață de un grup de "colindători" beți din Zărnești care au petrecut toată noaptea. Servim un ceai cald, pregătim rucsacii, ne luăm la revedere de la cabanier și ne îndreptăm spre înălțimile Craiului. Plecăm pe o ceață cruntă, iar din Șaua Crăpăturii, de unde altădată admiram depresiunea Brașovului, acum nu vedem nici la 5 m in față.

Dupa 20 de minute de depășit vegetație moartă și admirat brazi falnici ajungem la primul pas important , escaladarea către Creasta Nordică.

Un prag stâncos, niște jgheaburi și cîteva șufe care să ne ajute și mult de urcat cu ajutorul prizelor excelente, iar după 2 ore de la plecare ajungem la vf. Turnuri.

Ajungem deasupra plafonului de nori, de unde ne bucurăm de o priveliște superbă și un cer limpede. Nu mă mai satur de făcut fotografii, priveliștea este lacrimă iar in depărtare se pot vedea Bucegii și Făgărașii.

Plecăm spre Șaua Padinei închise, iar după o oră de înnotat prin zăpadă și mers prin păduri ori pe creastă ajungem în Padina Închisă. Speram să ajungem mai repede la vf. Ascuțit și refugiul cu același nume dar ajungem abia la 13.00. Aici luăm un prânz binemeritat, fierbem un ceai și ne reumplem de energie pentru cealaltă bucată de creastă nordică.

Trecem de vf. Timbalul mare (2177 m) de unde admir padina lui Călineț, stratele redresate pe verticală dar și țancurile și multele vîrfuri ce le am avem de depășit. Vremea este în continuare superbă, deși e frig și începe să bată vântul. Toate prizele sunt acoperite de zăpadă dar traseul de creastă este foarte vizibil. Sunt porțiuni unde cam dârdâie fundul , zone expuse, zone unde o priza greșită înseamnă moarte, dar acolo avem cea mai mare grijă și trecem cu toții de pasajele mai grele. Trecem și de vf. Zbirii, vf. Claia Căldării Ocolite și ajungem pe înserate la vf. La Om 2237 m. Plafonul de nori este în continuare la 1000 m iar luminile satelor și orașelor se oglindesc superb în pătura de nori, realizând o coloristică superbă.

Însă este prea frig iar noi suntem destul de epuizați și după o masă copioasă și o porție sănătoasă de râs ne înghesuim în sacii de dormit. Noaptea se aude un vâjâit puternic afară, semn că vântul e foarte puternic.
Ne-am fi trezit mai dimineață, însă abia primele raze de soare ne fac să ieșim din călduroșii saci de dormit. Încercăm să ne grăcim căci avem un microbuz de prins la 15.00 cu direcția Iași. Coborâm repede și frumos spre refugiul Grind, însoțiți de siluetele Bucegilor și ale caprelor negre.

De acolo, despărțim drumurile, eu și Alin fugind înainte iar Sorin și Andrei (ce aveau mașina la dispoziție) venind agale spre mașină. Am fi vrut normal să luăm traseul spre Table (dungă roșie) iar de acolo spre Prăpăstiile Zărneștilor dar, datorită defrișărilor masive s-au pierdut marcajele și noi cu ele. Iar în loc să ne trezim în Prăpăstii ajungem în satul Peștera iar de acolo în Măgura și spre Gura Râului. Dar trebuia să prindem o ocazie rapidă până în gara din Brașov și nimeni nu ne-a luat. Așa că cea mai înțeleaptă decizie a fost să stăm la o cana de ceai la cabana Gura Râului în așteptarea lui Sorin și Andrei.

Până la urmă am ajuns toți 4 în Brașov, iar de acolo eu am plecat în grabă spre Chișinău via Iași iar băieții au mai petrecut o zi în Brașov.

Rodnei în ținută de toamnă (a VI-a ediție)

2011-09-30T13:21:00.001+03:00

Să organizezi o ieșire pe munte impreună cu frații Diac ține foarte mult de hazard. Oricum s-ar planifica cu siguranță rezultatul ar fi fost altfel. Așa s-a întâmplat de fiecare data, și nici de această dată băieții nu se dezmit. Așa că, după ce Paul mă anunță că Mihai nu mai poate veni în week-end, încerc să forțez pentru a merge doar noi 2. Planul se potrivea de minune, tocmai ce am terminat admiterea la școala doctorală (sâmbătă), urmând ca duminică dimineața să plecăm cu primul tren spre Iacobeni iar de acolo cu doamne-ajută până în Cârlibaba. Deloc surprinzător, la 5 dimineața aflăm căci Mihai va merge cu noi. Urma să plecăm la 10 cu mașina lui Mihai cu direcția binecunoscută (RODNEI). Am plecat la 11.30.
Drumul până la Cârlibaba a fost unul plin de peisaje spectaculoase. Toamna își reintră încet încet în drepturile ei, doar culmile bogate în conifere părând să sfideze culorile toamnei. Prima oprire o facem în Gura Humorului pentru a alimenta foamea iar urmatoarea oprire în Câmpulung pentru rezerve de mâncare.
Și vrând, nevrând ajungem după-amiaza pe la 17.00 în Cârlibaba. Ne-am sfădit noi și am ajuns la concluzia în unanimitate căci cea mai înțeleaptă soluție ar fi să lăsăm mașina în Cârlibaba iar noi să urcăm în creastă dinspre Borșa. Planul suna foarte simplu-toata creasta (50 + km) într-o zi iar punctul de sosire să coincidă cu mașina pentru a evita autostopul noaptea pe un drum puțin circulat. E duminică după-amiază iar vremea e așa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată în zonă, cer senin și prea cald pentru sfârșit de septembrie. Și totuși stăm de aproape 3 ore la autostop. Ciudat, timpul trece foarte ușor, mai ales animați fiind de bătăile cu conuri de brazi între noi sau bătăile în toată regula între cetățeni turmentați din sat. Până la urmă, un camionagist ne saltă cu direcția Borșa.

: În așteptarea mașinii norocoase

: Frații Diac

Ajungem pe întuneric, dar mânați de dorința de a ajunge cât mai repede cât mai sus, pornim într-un ritm alert spre ultimele fânare de pe traseu.Facem cumva că pierdem traseul și ajungem mai sus de ultimele construcții din Borșa, dar cu ajutorul GPS-ului revenim la potecă. După doar 1 h de mers suntem deja în pădure și tragem pe dreapta într-o poieniță superbă. Fără cort, întindem izoprenele, înfulecăm ceva iar apoi preț de minute bune ne holbăm la cerul plin de stele, iar din când în când câte o stea căzătoare.

: Sub cerul liber

Nu apucăm să ne bucurăm prea mult de confortul sacilor de dormit căci ne trezim la 4 dimineața cu gânduri mari. Strângem repede, ne echipăm și plecăm cu direcția Stația Meteo iar apoi sus în creastă. După fix o oră ajungem la Stația meteo, alimentăm apă din pârâul ce se scurge din lacul Iezer. În continuare noapte, iar departe se văd luminițile orașului Borșa. Până în creastă mai facem doar o oră , dar într-un ritm destul de tare, iar panta devenea din ce în ce mai abruptă. Odată ce suntem sus în creastă începe și spectacolul oferit de răsărit. Niste culori calde, sângerii se ivesc încet încet din est. Tot abruptul ce l-am urcat începe să se coloreze și să capete culoarea roșiatică. Spectacolul continuă iar noi încercăm să prindem cadrul cu ajutorul aparatelor foto. Dar nu e timp de stat, așa că pornim spre Soare (est).

: Lumina dimineții văzută din creasta Rodnei

: Vedere spre Nord

: Umbre

: Vedere asupra văii glaciare Iezer

Surprinzător, traseul de vară diferă de ce am făcut iarna trecută împreună cu Paul și se încăpătânează să ocolească majoritatea vârfurilor pe care le-am urcat pe timp de iarnă. Și uite așa, pe nesimțite trec orele, iar noi trecem pe sub vârfurile Rebra, Buhăescu, Tarnița la Cruce, Puzdrele. E deja 12 la amiază, un soare puternic și un cer senin ne fac să ne simțim epuizați. Se merge în tricou și pantaloni scurți de la 8 dimineața, iar vederea înspre orice direcție e fantastică. Putem observa toți Carpații (Apuseni, Meridionali, Orientali). Dar nu e timp nici să ne bucurăm de afinele de pe creastă. Mihai deja are un avans de 15 minute în fața noastră și doar pauza de masă ne reunește. Prima jumătate a traseului ca și distanță (Șaua Galanțului) o realizăm în 8 ore de mers întins, estimând căci vom ajunge în jurul orei 10 la șoseaua din pasul Rotunda.

: Peisaj tomnatic in Rodnei

: Mult a fost, puțin mai este

A doua jumătate, deși vizibil mai obosiți pare mult mai plată, trebuind să urcăm doar vârful Gârgălău, Omu și Ineu. Deși mergem de mai bine de 10 ore plăcerea de a ne năpusti cu privirea asupra peisajului rămâne nestingherită. Toate căldările, văile și lacurile glaciare se văd perfect, luminate de un soare cald de septembrie. Creasta pare pustie, dar mare e surpriza când întâlnim o turmă de mioare sus pe creastă iar după vf. Omu un grup de unguri.

: Paul în primplan

: Lucian

: Mihai

: În oglindă

Ajungem mult mai devreme sub vf. Ineu (17.00), după o urcare obositoare. În șaua dintre Ineu și Ineuț luăm ultima masă și ne bucurăm pentru ultima oara în această ieșire de peisajul extraordinar al munților Rodnei. Urmăm bulina roșie spre lacul Lala iar de acolo belea. Marcajul arată alt traseu față de ce știam. Teoretic este o potecă ce se strecoară printre jnepeni și te duce la forestierul cu direcția Pasul Rotunda. Practic, după câteva minute de căutat cărarea printre jnepeni, frații Diac decid să urce pe culmea din drepta, ce presupune un urcuș abrupt iar eu continui cu perseverență lupta cu jnepenii în căutarea potecii. Eu găsesc poteca ce mă plimbă printre câmpuri întregi de jnepeni iar băieții se luptă cu înălțimile.

: Vedere de sub vf. Ineu

: Lacul Lala

: În luptă cu jnepenii

După aproape o oră ne reîntâlnim pe forestier. De aici, un drum lung, plictisitor și dureros până în pasul Rotunda. E deja noapte (21.00) când ajungem în Pasul Rotunda iar de aici până la mașină ar mai fi vreo 15 km pe drum. Avem mare noroc căci un pădurar ne saltă și ne duce până la unitatea militară și ne scoate la drumul mare. Prima mașină care trece pe aici oprește la semnele noastre și îl ia doar pe Mihai până în Cârlibaba. Planul suna cam așa, Mihai merge în Cârlibaba, ia mașina, se întoarce și ne ia și pe noi. Cum necum Mihai nu apare, noi nu avem semnal la telefon și începem să presupunem diverse (nu e mașina, are pană, nu pornește motorul, mănâncă Mihai :P). Până la urmă părintele Bisericii Catolice din Cârlibaba cu Mihai pe scaunul din dreapta ne saltă și ne duce înspre mașină. Bateria de la mașină s-a descărcat, au încercat să o conecteze la o altă mașină dar nimic.
Rămânem peste noapte la parohia Bisericii Catolice din Cârlibaba, așteptând un mecanic a doua zi dimineață. Suntem primiți cu mare căldură de părintele Grigore, dar nu rezistăm mult discuțiilor și mergem să dormim. Dimineața ne trezim cu un peisaj incredibil din veranda casei parohiale. Imediat se rezolvă și problema bateriei iar apoi plecăm binedispuși spre Iași, fericiți căci am revenit pentru a 6-a oara în Rodnei, iar de această dată ne-a ieșit planul de acum 3 ani, creasta Rodnei într-o zi.

: Parohia din Cârlibaba

Traseul realizat de noi doar pe data de 27, cu o lungime de 48.5 km, in comparatie cu cel din iarna.

si traseul de vara, separat, din pacate sectionat in 2 parti: urcarea pana in creasta, si restul.

Expoziție de fotografie PAMIR-Români pe acoperișul lumii

2011-07-13T21:56:00.000+03:00

     Acum aproape un an am avut ocazia să particip la o expediție în Pamir, împreună cu 3 prieteni extraordinari (Adrian, Tibi, Radu). Rezultatele au fost pe măsura pregătirii expediției, reușind să ajungem pe vârful Korzhenevskaya 7105 m.
Rezultatele expeditiei le puteti gasi pe website-ul realizat special pentru acest proiectv www.pamir2010.com
   Astăzi, după aproape un an, printr-o colaborare cu cei de la TVR Iași, vă invităm să luați parte la deschiderea expoziției de fotografie Pamir-Români pe acoperișul lumii, ce va avea loc în data de 14 iulie 2011, orele 18.30, la Galeria “Ștefan Dimitrescu” Studioul Tvr Iași, str. Lascăr Catargi nr. 33.
   Prin această expoziție, aducem la Iași decorul spectaculos al lanțului muntos Pamir, supranumiți și “acoperișul lumii”. Prin fotografiile realizate, vă invităm să luați parte la o călătorie la altitudine, alături de ghețari, crevase, furtuni de zăpadă, vârfuri de peste 7000 m și un decor alpin impresionant.

Rodnei de vis

2011-03-09T10:12:00.000+02:00

Powered by Paul Diac

Ziua 0

Oricum sa planific plecarea in Rodnei in ultimele doua ierni a devenit o actiune de fundal, fiind oricand pregatit daca se potrivesc cateva zile ca prognoza meteo si program liber, pentru mine si macar inca un coechipier. Scopul e totdeauna aceelasi, creasta Rodnei completa, sau cel putin pana la Varful Pietrosu, plecand preferabil din pasul Rotunda. Avem deja trei incercari anul trecut si una anul acesta, toate esuate. Vorbeam de vineri cu Lucian si diferite treburi prin oras ne-au tinut pana sambata la pranz acasa. Toate au fost impotriva, bagajul facut in viteza si GPS-ul nu functiona in ultimele momente, fugind dupa tren imi aminteste Lucian de izoprenul meu uitat acasa, fuga inapoi acasa si iar la tren, prins aproape din mers, si fara bilet. Cazarea in Carlibaba nu a fost disponibila acum, iar din Iacobeni am gasit cu greu o ocazie pana in Botos, un sat in directia Carlibaba dar nu prea departe. Acolo un loc mai izolat dar langa sosea face cunostinta cu cortul nostru.

initial ne ingrijora cel mai mult durerea pe care o simtea Lucian la unul din genunchi, problema cu care se mai intalnise

Ziua 1

Ne trezim cam tarziu dimineata, somnorosi. Desfacem rapid cortul si fara sa mancam mergem langa sosea, pentru a incepe autostopul rapid, sperand sa prindem ceva poate chiar pana in pas sus. Am avut noroc sa nu asteptam mult, insa pana in pas a trebuit sa urcam singuri, lucru care ne-a luat cam o ora. Singuri, adica pe picioarele noastre, pentru ca in compania noastra se alatura de la unitatea militara doi caini mari si frumosi. Pasul e pustiu, doar sus la cabana sunt oameni. Vremea e perfecta.

Dupa ce ne punem parazapezi intram in padure, unde pentru o scurta portiune avem si oarecare urme. Zona e deja foarte bine cunoscuta, iar zapada mare imediat la iesirea din padure ne incetineste mult. Asa multa n-am mai vazut niciodata. Ne incalzim, si mergem mult timp la tricou.

Prima panta mai abrupta imi da mie deja emotii de avalansa si ocolim pe langa padure, unde zapada e insa tot foarte mare. Uneori cand o calcam se aude cum se rupe pe o zona de mai multi metri imprejur.. Pana sa revenim la drum si traseu, unde era mai putina si stabila, ne hotaram sa alungam cainii, mai tarziu ar fi fost prea greu cu ei. Imediat dupa apus, punem cortul chiar in mijlocul drumului, de capatul caruia nu reusim sa trecem, si suntem dezamagiti de ce putin am mers in prima zi. Urcarea pe varful Ineut era in fata noastra.

Ziua 2

Ca in orice dimineata de acum inainte, ne trezim la rasarit nerabdatori sa vedem cum e vremea afara. Acum e senin, dar doar deasupra noastra. O mare alpina perfecta este imediat sub, asa ca iesim amandoi cu aparatele.

Dupa ce mancam rapid, innotam putin in zapada si incepem urcarea pe Ineut, folosind prima data coltarii. Norii incearca sa ne ajunga din urma, dar ii depasim.

De pe Ineu vedem mare parte din creasta care urmeaza, pana pe Varful Omu avem insa o zona mare, care urmeaza a ne lua toata ziua, de mers prin nori. Cunoasem bine traseul insa de tura trecuta, si trecem cu bine si de zonele mai tehnice.

Pe Varful Omu prindem la fix apusul, inca prin nori. Imediat dupa putina coborare si dupa ce schimbam directia, dupa cum mege si creasta, gasim o groapa numai buna de pus cortul.
Ziua 3

Dimineata ne trezim in ceata, nu stim daca e doar in groapa noastra sau si mai sus, asa ca ne grabim sa vedem cum e mai sus. Plecam dupa ce mancam si strangem cortul, cu oarecare emotii. Acestea dispar insa imediat cand depasim norii, insa incepe sa bata vantul puternic.

spre varful Gargalau

Hotaram sa taiem numai putin varful, si sa o luam pe panta direct stanga. Imi pare culoar de avalansa la un moment dat, asa ca astept ca sa nu intram de-odata amandoi. Dupa ce avanseaza Lucian vreo 20 metri in fata mea, de pe versantul de dupa noi se rupe o placa destul de mare, de cativa zeci de metri, si incepe sa cada la vale, probabil provocata de vant. Ma sperii, mai ales cand vad ca si mult mai aproape, in culoar, se crapa, dar nu aluneca inca la vale. Crapatura asta era la cativa metri dupa Lucian la care strig (desi parca nu-mi vine sa strig). Se intoarce rapid inapoi si asteptam o perioada si caderea celei de-a doua placi, dar asta nu vrea sa cada. Ne intorarcem si ocolim pe varf, creasta, asa cum ar fi fost normal. Placa cazuta nu era de dimensiuni prea mari, insa imi da senzatia evidenta ca trebuie sa fim mult mai atenti. Incerc sa-mi imaginez cum ar fi fost daca unul din noi s-ar fi prins in ea, cat de grav ar fi putut deveni la dimensiunile ei. Mai in vale toata zapada ce cadea am vazut-o cum se aduna spre un singur culoar, dupa care nu se mai vedea din cauza pantei. Trebuie sa ne fie invatatura de minte..

in poza asta zapada era inca in cadere
ocolim pe sus..

Dupa patatina cu avalansa si varful Gargalau, intram in seaua Gargalau, destul de mare, de unde se vad cateva stani si cladiri in partea dreapta, chiar si drumul care vine din pasul Prislop. Pentru prima si ultima oara pana la final gasim urme de civilizatie, mai exact cateva de schi si snowmobil.. mergem pe ele. E amiaza si e iar foarte cald, cat timp nu stai in loc.

Urmeaza dupa cum stiam Varful Galatului si rapid si urcarea spre zona varfului Puzdrele, care e in dreapta crestei putin. Imi amintesc cu placere cum aici am dormit anul trecut o noapte fara cort, in zapada. Urcam iar cu coltarii, e destul de abrupt, una din cele mai abrupte urcari.

loc ferit la 2100 unde am dormit anul trecut

Urmeaza o zona mare de sea, si soarele ne paraseste putin pentru a doua oara. Mergem bine si depasim zona in care credeam ca va trebui sa punem cortul, vazuta de pe un varf dinainte. Mai facem aproape doua varfuri, si ramanem aproape de varful Negoiasa Mare, unde gasim un loc bun. Construim si un zid, zapada cu crusta din zona ne ajuta sa decupam blocuri perfecte.

ne obisnuim deja cu treburile gospodaresti, in fiecare seara fiecare are rolul lui si treaba merge bine

Ziua 4

Ies devreme din cort, fara sa mananc, pentru a surprinde rasaritul. E foarte frumos, soarele apare din nori, si se vede toata creasta pentru prima data pana la Varful Pietrosu, destinatia finala. E momentul decisiv in care incep sa am cu adevarat incredere ca tura asta vom termina creasta. Lucian imi pregateste mancarea in cort, eu o mananc afara.

Pana pe varf ajungem rapid, si incepem sa coboram tot bine pana cand muchia se ingusteaza suspect de mult. Trecem si de asta, apoi urmeaza un bolovan mare pe care trebuie sa-l ocolim prin partea stanga. Sub noi, sute de metri de culoar ingust de avalansa, insa este zapada multa aici sus imediat dupa stanca, si singura problema ar fi o cadere de cativa metri. Dar nu se intampla, ne agatam de buruieni, folosim pioletul si ce mai gasim la indemana. Muchia in continuare se ingusteaza si mai rau, devine tot mai abrupta. Ne intoarcem, incercam sa coboram mult in stanga unde e abrut si multa zapada, dar multi puieti de brad. Si aici devine prea abrut sau prea gol. Ne intoarcem inapoi sus si urcam putin, unde gasim pana la urma prin partea dreapta posibilitate de a trece, taiem insa zone abrupte cu zapada multa, insa mult mai mici. Asta a fost cea mai lunga abatere, care ne-a luat aproximativ doua ore ca timp dar si multa energie.

pe unde am coborat in final, in partea dreapta

cum ar fi fost daca ramaneam pe creasta. nu pare accesibil, sau greu de ghicit venind de sus

Dupa urmeaza iarasi o sea, joasa, dupa care pana pe Pietrosu se vede ca nu vom mai fi asa jos. Vantul se inteteste pe varful Repede, si mai ales Buhaescu Mare. Imediat e varful Rebra, urcarea mea preferata. E ingusta, zapada e dura si din dreapta bate vantul foarte puternic. Merge insa fara coltari, bocancii intra bine in zapada. Ma opresc deseori pentru a ma odihni si ma asez in genunchi ca sa nu ma ia vantul. Versantul din dereapta e foarte abrupt, acolo sunt deja avalanse cazute iar vantul care bate din directia respectiva aduce continu zapada de acolo, precum tunurile de zapada de pe partie. Sus se mai linisteste si dupa o coborare ingusta dar lejera, ramane sa mai urcam un singur varf : Pietrosu.

urcarea pe Rebra

Jos in sea e cald si bine, si nici pana pe varf nu pare sa bata vantul ca pana acum, sau nu se vede zapada viscolita. Incepem ultima urcare, care este usoara, nici abrupta, nici prea lunga. Ma gandesc pe parcursul ei la toata experienta de pana acum. Pana pe varf ni se arata si caldarea cu lacul Iezer si cabana Meteo, si muchia Piatra alba ca posibilitate de intoarcere. Ajungem la 2303m, soarele e foarte aproape de apus.

Sus intram in cladirea mica ce a fost candva statie meteo. E zapada inauntru. Mai avem o ora si ceva de lumina, si cam trei posibilitati: sa ramanem aici, sa coboram pe Valea lui Dragos traseu necunoscut sau spre cabana meteo, pe traseul de iarna pe muchia Piatra Alba, pe care nu-l stim decat aproximativ. Alegem in final varianta din urma. O luam efectiv la fuga, sperand ca putem face coborarea inca pe lumina. Trecem muchia rapid, dar cand sa coboram e deja cam tarziu, si nu vedem bine cum ar trebui luat. Asa ca punem cortul aici sus, mai ales ca gasim un loc bun. E diferit de celelalte, desi bate vantul mai tare zapada e foarte dura si spatiul larg. Nu putem infinge betele in zapada asta, dar cuiele tin perfect. Ancoram bine si intram la somn. Inca o masa de seara excelenta, si o noapte buna de somn.

Ziua 5

Tot eu ies primul afara din cort, ca in fiecare zi. E frumos, nu e nici frig nici vant, si e vizibilitate buna, aproape senin. Vantul din timpul noptii a umplut insa cortul de zapada, anticamerele mai exact, si bocancii pana sus, dar se scutura usor si ramane uscat. Totul pare mult mai usor, si nu trece mult timp pana suntem gata. Apoi ghicim o posibila coborare, ne putem coltarii si incepem. Nu e prea greu. De jos de la cabana ne simte un caine care incepe sa latre. Cabanierul, primul om pe care il vad de 5 zile in afara de Lucian, ne primeste inauntru si ne serveste cu ceai, supa si chiar afinata. E un sentiment ciudat, sa intru acum intr-o cladire, intr-o bucatarie, etc. Stam destul de mult si iesim veseli pe un soare puternic. Coboram rapid, fara sa vrem pe varianta ce trece pe langa schit. Ajungem si in Borsa .. si se termina traseul nostru.

primele case

pregatiri de primavara

Statisticile finale arata ca am strabatut 59 km in total, cu o o variatie destul de mica de la media de aproximativ 12 km pe zi. Nu mi se pare foarte mult, insa consider ca am mers bine, avand in vedere si zapada. In sfarsit pot completa track-ul cu cresta realizata complet. Sau cel putin pana la varful Pietrosu, de la care pana in pasul Setref ar mai fi fost de mers inca o zi.

track-ul complet, cu rosu sunt locurile unde am campat

Asa s-a terminat pentru prima data o tura de iarna in Rodnei care a completat planul initial, pentru care a fost insa nevoie de destul de multe zile, cum trebuia sa ne asteptam de fapt initial. Este tura care mi-a placut cel mai mult si de care sunt cel mai bucuros ca am reusit sa o duc la bun sfarsit, dupa patru incercari esuate.

PS: Și ceva panorame

Rodnei-urgia iernii

2010-12-24T14:18:00.001+02:00

Tot am sperat anul asta să mai merg odată în munţii Rodnei, nişte munţi frumoşi, spectaculoşi, aproape de sufletul meu. Şi uite că s-a ivit ocazia, chiar înainte de Crăciun, împreună cu Paul. Şi el îşi dorea la fel de mult să meargă pe muntele ce ne tot încearcă răbdarea de vreo 2 ani încoace.
Ca de fiecare dată ne-am făcut planuri măreţe, din Pasul Rotunda, măcar până pe Pietrosul Rodnei dacă nu, şi mai departe până în pasul Şetref. Planuri mari, vise mari şi ele. Ne-am pregătit temeinic pentru tura asta. Am scos de la naftalină echipamentul cel mai bun. Şi pentru mine şi pentru Paul urmau nişte premiere (pufoaică, plastici, colţari şi altele ce urmau să fie testate pentru prima oară).
Mai mult, pe GPS am avut trackuri şi puncte de pe întreg masivul.
Ca şi bonus, chiar înainte de plecare primesc un email foarte încurajator.
"Nu va fi nevoie de GPS, o sa aveti parte de o vreme in Rodnei de invidiat cu "mare alpina" si mult soare, dar si nori, cat sa faca fotografiile mai spectaculoase, de duminica 19 dec. pana pe vineri sau sambata 24-25 dec.
Temperaturi la 1500 care vor ajunge si la 5...6 grade cu plus, mai sus ceva mai rece dar nu foarte frig. Vor iesi niste fotografii de pus in rama. "
Mă motivează să îmi iau toată şandramaua de scule foto (respectiv aparatul foto şi cele 3 obiective).
În sfârşit, dumincă seara, la 17.30 alergăm puţin să prindem trenul, dar ne aşezăm liniştiţi în compartimentul nostru şi începem a povest. Urmează testatul colţarilor pe bocanci, inventarul echipamentului.

Iar imediat înainte de Paşcani, un apus de foc parcă prevesteşte tura. Admir cu ochi mari un cer aprins cum nu am mai văzut de mult.

Planul era să mergem până-n Iacobeni, iar de acolo cumva până-n Cârlibaba, dar preotul Grigore, cunoştinţă de-al lui Paul ne-a dat o mână de ajutor şi ne-a luat el din gară până acasă la el, în Cârlibaba. Pe drum admiram o lună plină, şi un peisaj furat din povestirile lui Calistrat Hogaş.Seara o petrecem la căldurică, urmând ca a doua zi dimineaţă să pornim din Pasul Rotunda (ajutaţi de acelaşi preot).
Ziua de luni se anunţă perfectă, de vis.Un soare frumos, ceva grade sub zero şi multă zăpadă.
Ne luăm la revedere de la civilizaţie şi începem binecunoscutul traseu: din pasul Rotunda până-n Ineu cu trecere pe sub vf. Ineuţ. Dar cu cât înaintăm, zăpada e din ce în ce mai mare, chiar deseori trece de genunchi. Avem noroc că e afânată.În prima parte traseul nu pune probleme, căci urmăm drumul forestier ce duce până sub creastă. Soarele e sus pe cer, ceea ce ne bucură, dar mersul prin zăpadă multă nu ne ajută să mergem foarte repede.

Prima pauză o facem sub intrarea în creastă, la răspântia spre Vf. Ineuţ şi lacul Lala. Aici apar şi primele probleme de ordin tehnic. Imediat punem colţarii, şi începem a răzbate zăpada. O pantă de 45 de grade, multă zăpadă şi noi punem presiune pe ea.....suntem avertizaţi...pericole de avalanşe. Versantul pe care suntem se împarte în doua de ceea ce putea fi o avalanşă.

Urcăm imediat în creastă, alegem altă variantă, la fel de obositoare. Efectiv înnotăm în zăpadă , o bucăţică de traseu de 50 m ne stoarce de puteri. Înaintăm greu, dar mai rău, soarele încetu cu încetu dispare între nori, în schimb apare un vânt teribil, urâcios, ce bate din faţă. Mai mult, pierdem din vizibilitate, iar cu cât urcăm, ceaţa sau white-out uneori ne îngreunează misiunea.E deja târziu, aproape să se întunece iar noi suntem abia sub vârful Ineuţ. Ne minţim singuri că am mai putea merge noaptea până în Şaua Gărgălău. Ne dăm seama că e cam imposibil, şi repede căutăm o retragere într-una din văi, pe valea râului Cobăşel

După 10 minute găsim un loc numai bun de cort, săpăm puţin la el, montăm cortul şi începem procesul de gospodarire. Ciocolată caldă, o supică şi nişte spaghetti sunt un adevărat ospăţ după o primă zi grea. În cort, dar şi afară nu e extraordinar de frig, după cum arată termometrul lui Paul.Să fie vreo 4 grade înăuntru şi 4 cu minus afară. Măcar atât.

Dimineaţa ne trezim greu, ne ia cam 2 ore să ne punem rucsacii în spate.Mai rămân 6 ore de lumină. Dar poate măcar astăzi ajungem în Şaua Puzdrele, celebră pentru locul de cort de care imi tot povesteşte Paul.

Înaintăm la fel de greu ca şi ieri, iar vântul e şi mai aspru. Acum suntem pe crestă, lăsăm în dreapta vf. Ineu şi ne îndreptăm cu pas de melc. Noroc de GPS, deşi nu avem track-ul, avem ceva puncte ce ne ajută să ne orientăm. Vremea e la fel de urâtă, vizibilitate 0, iar vântul urlă în urechile noastre. Abia ne putem ţine echilibrul. Estimez că are cam 60-70 km/h, dar împreună cu acele de gheată parcă formează un asalt împotriva noastră. Ne simţim copleşiţi de înaintat împotriva vântului. Chiar dacă nu ne dăm seama, lupta împotriva nămeţilor, dar mai ales a vântului ne seacă de energie. Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem în Şaua Puzdrele, poate doar în Şaua Gârgălău. Traseul ne timp de iarnă, şi fără vizibilitate e dur, iar pe unele porţiuni e tehnic, căci nu urmăm traseul de vară, ci mergem numa pe creastă. E deja după-amiază iar noi abia ce trecem de vf. Omu (2134) şi mai sunt vreo 2 ore de mers până-n Gărgălău. Începem a căuta loc de cort, derit de vânt, mai întâi pe versantul stang, dar acolo parcă suflă mai cu putere şi nu ne lasă deloc să ne orientăm şi hotărâm a ne întoarce către ceva stânci unde sperăm să ne adăpostim de furia vântului. Mă simt epuizat, stors de puteri, dar în final găsim un loc de cort sub o stâncă. Săpăm vreo 30 de minute, ridicăm pereţi de zăpadă în speranţa că măcar noaptea vom scăpa de zgomotul asurzitor al vijeliei de afară.

Seara ne sfătuim bine, şi decidem, că dacă ziua următoare e senin şi frumos afară mergem pe creastă, dacă nu, tragem pe dreapta spre prima vale, pe valea râului Putreda. Seara ne refacem puterile cu o supă caldă şi un piure cu conservă de peşte plus predesert şi desert. :D
Dimineaţa suntem treziţi de urletele vântului ce izbea necontenit cortul.Decidem rapid să coborâm. Până pe valea râului tot am coborât ba în stilul fundeni ba înnotând. Pentru prima oara în 3 zile avem parte de linişte, vântul nu mai bate şi chiar ne bucurăm de aspectul asta. Ne întâlnim cu ceva urme de urşi şi mergem pe un drum forestier de-a lungul Bistriţei Aurii până la întâlnirea cu şoseaua principală. De acolo un camionagiu simpatic ne duce în Cârlibaba, din Cârlibaba prindem repede un microbuz până în Iacobeni şi o oră mai târziu suntem în trenul spre Iaşi.

Cam aşa arată traseul făcut de noi în 3 zile pline.

Trailer expeditie Korzhenvskaya

2010-12-16T23:30:00.000+02:00

Poduri in Bosnia

2010-10-23T18:13:00.001+03:00

In Bosnia sunt 2 monumente UNESCO, iar ce e mai interesant e ca cele 2 monumente UNESCO sunt poduri, ambele construite dupa ideile arhitectului Sinan, in secolul 16. Si totusi la o distanta asa de mare, si atat de diferite!

Podul din Mostar!
Inainte de a vorbi de podul din Mostar, Stari Most, trebuie vorbit de oras. Un oras ce s-a dezvoltat datorita ocupatiei otomane, si a devenit o importanta fortificatie, la granita dintre Imperiul Otoman si cel Austro-Ungar.Si in toate aceste batalii, singurul care a rezistat a fost podul. Iar in 1992-1993, cand datorita dorintei Bosniei de a se desprinde de Yugoslavia....a primit in dar un razboi ce a durat 18 luni si a distrus tot, mai putin podul.
Din 1995 a inceput reconstructia orasului, si in 1998 si a podului.
Astazi Mostar ne ofera o priveliste contrastanta, langa cladiri noi putem vedea urme ale bombardamentelor din 93, langa oameni cu bani multi cersetori, dar ce e cel mai important....e prezenta podului, un motor de dezvoltare pentru turismul local, un loc vizitat anual de zeci de mii de turisti...Si asta doar pentru ca podul.....a fost si este inima comunitatii de musulmani din Mostar.

Iar daca va incumetati a merge mai departe in inima acestei tari, in Republica Srpska (al doilea guvern al tarii)...se afla Podul din Visegrad. Dar pentru a ajunge acolo,.......se urmareste cursul raului Drina, cel mai lung rau carstic din Alpii Dinarici. O imagine de vis....atunci cand mergi de-a lungul acestui canion, intr-o pustietate de nedescris....o lume complet diferita de imaginea Europei de astazi.

Iar podul din Visegrad....construit de acelasi arhitect Sinan, e lung de 180 m, construit cu 11 arcuri. Dar e pustiu, un monument al arhitecturii otomane intr-un desert de oameni...intr-un loc unde turismul e doar un cuvant din carti!

Congresul anual Egea 2010

2010-09-16T21:25:00.005+03:00

"Congresul Anual EGEA 2010 (European Geography Association ) este un eveniment de marca si ocazia perfecta a tinerilor geografi din Europa de a se reuni. Studenti si absolventi ai facultatilor de geografie, din mai mult de 50 de centre universitare din Europa, vor participa in perioada 21 - 26 septembrie 2010, la Poiana Pinului, judetul Bistrita Nasaud, la un eveniment cu traditie.

Avand titlul: ‘Our Choices. Our Environment’ si tema principala: ‘European Society and Smart Development’, congresul are un program special conceput de catre organizatori astfel incat sa imbine utilul cu placutul, formalul si informalul, stiinta cu distractia. Pe parcursul celor 6 zile tinerii vor participa la workshopuri tinute de profesori universitari si specialisti pe tema dezvoltarii durabile, vor lua parte la sesiuni de training menite sa le dezvolte aptitudinile, vor merge in excursii destinate descoperirii valorilor romanesti, vor prezenta lucrari stiintifice in cadrul simpozionului etc.

Bineinteles ca nici distractia nu putea fi omisa. In fiecare seara vor fi organizate petreceri tematice si seri culturale cu scopul de a elibera imaginatia si de a stimula entuziasmul participantilor, dar si de a le oferi ocazia sa lege prietenii si sa planifice viitoare evenimente si proiecte.

Anunatam pe aceasta cale ca orice student sau absolvent al unei facultati de geografie, sau o facultate cu un domeniu de studiu conex, este mai mult decat binevenit si incurajat sa se alature asociatiei EGEA din Bucuresti, Cluj, Iasi sau Timisoara. Nu ezitati sa va implicati in astfel de activitati, acum cat timpul liber inca va mai permite! Vizitati www.egea.eu."
www.studentie.ro

Biciclind prin Maramures

2010-09-08T22:47:00.004+03:00

Revenirea din Pamir a fost pentru mine de bun augur, nu ma asteptam ca dupa o luna petrecuta la inaltime sa nu am nevoie de foarte multa relaxare.
Asa ca, prima invitatie a fost lansata de Adrian. M-am gandit mult daca sa accept sa merg cu bicicleta alaturi de el, TVA si VEVE. Nu voiam sa merg,aveam destule motive: era un traseu destul de lung, iar eu nu am mai mers pe bicicleta de 2 luni, mi-era frica sa nu ii incurc pe baieti, iar din Tadjikistan am capatat un microb cacacios de care nu mai scapam dar la aflarea vestii ca vine TVA si VEVE m-am linistit. Si vremea a fost un impediment, dar m-am convins repede ca vreau sa merg in tura asta, mai ales pentru ca e Maramures si Bucovina, locuri ce imi fac placere sa le vizitez ori de cate ori pot.
Planul a fost simplu, plecam dimineata cu acceleratul de Timisoara, coboram in Salva, iar de acolo pedalam prima zi pana-n Borsa (prin pasul Setref) urmand ca a doua zi sa facem Borsa-Radauti-180 km cu 4 pasuri importante (Prislop, Mestecanis, 3 Movile si Ciumarna).
Dar bineinteles ca planul de acasa nu se potriveste cu ala de la fata locului. Si dupa ce ne-am luat biletele, cand sa urcam in tren, bicicletei lui Veve ii cade o rotita de la deraiorul spate, lucru ce il demoralizeaza total, si renunta. Soc in cadrul echipei, Adrian si TVA vorbesc doar despre asta pe tot parcursul drumului cu trenul, eu incerc sa motai.

Cu cat inaintam mai mult vremea devenea mai instabila, iar in Nasaud (penultima statie) deja ploua. In Salva, coboram si noi, montam bicicletele si incepem a pedala.

Prima oprire e chiar in mijlocul satului, la un magazin oarecare, de unde ne alimentam cu ceva de mancare si servetele. Ploua mocaneste, iar noi folosim toate hainele ca ne acoperim de ele. Urmatoarea oprire o face TVA la marginea unui pod.

Drumul se prezinta in conditii foarte bune, iar masini nu prea sunt, asa ca ne dau ocazia sa mergem grupati, dar e greu sa mergi in trena, soseaua e uda si murdara, si la fel devii si tu daca stai prea aproape de celelalt. Totusi pedalam fara prea mari griji. Incetu cu incetu incep sa ma simt cam obosit, motivul fiind bacteria aia cacacioasa care m-o supt de lichide si energie in ultimele zile. Dar rezolv repede cu isostar, si ceva fructe. Totusi incepe pasul Setref (817 m), nu foarte dificil, dar, care imi provoaca un deja-vu. O durere sacaitoare la genunchi, pe menisc, o durere ce am avut-o anul trecut in Crai si intr-o alta tura de anduranta. Stiam ca o sa tina si o sa ma doara constant. Incetu cu incetu, panta devine abrupta, iar durerea mai sacaitoare. Totusi, incerc sa nu o bag in seama, ma bucur de peisaj. Baietii au taiat-o inainte, asa ca e motiv bun sa ma opresc pentru poze.

Intr-un final ajung si eu in pas, si ii gasesc pe baieti cam inghetati. Frig tare, si noi uzi, a urmat o coborare crunta pentru cine nu avea haine groase (stie el TVA cine :D). Ajungem repede in Moisei, dupa un alt deal, iar planul initial ar fi sa mergem la Manastirea din Moisei. Ajungem acolo, dupa o panta abrupta si dureroasa pt mine. Ploua. Dau de staretul manastirii, ii zic doleantele noastre, dar refuza politicos sa ne pastreze in casa Domnului. Initial a bagat motive cum ca nu e bucatarie, nu e destul spatiu, deseara vine grup mare, nu e confort, puteti sa mergeti la Manastirea Prislop, dupa care am inteles intentiile lui. Totusi de remarcat Manastirea din Moisei, superba, arhitectura maramureseana si-a spus cuvantul.

Ploua in continuare, asa ca baietii nu ma asteapta sa fac poze. Nu ma deranjeaza, pedalez incetu printre case, oameni, picaturi de ploaie. E o stare asa de bine,caci sunt in Romania, in una din cele mai frumoase regiuni. Din visare ma mai trezeste cate un claxon. Mai merg putin, iar pe partea dreapta, un indicator spre monumentul eroilor cazuti la datorie in 1944.

Baietii au ajuns deja in Borsa, cauta cazare, eu inca sunt in Moisei,dar pe urmele lor. Ma mai feresc de ploaie, un motiv bun sa imi mai refac puterile cu un fruct sau sandwich.

Spre seara ajung in Borsa, baietii sunt aproape de iesire, si inca nu au gasit cazare. Fac alimentarea de la supermarketul din centru, si pornesc incet spre baieti, care intre timp au scos ceva. Ajung si eu la pensiune, arata super ok, camera tripla, baie in camera. Problema cea mare e ca baietii sun cam uzi, impermeabilitatea hainelor a lasat de dorit. Incepe procesul de gospodarire. Spalat, mancat, dormit.

Dimineata ne trezim devreme, dar constatam ca unele haine sunt ude, asa ca trecem la masuri "jenibile".

Plec mai devreme de acolo, stiindu-mi slabiciunea la picior. Urmeaza Pasul Prislop (1413 m). Am ceva avans fata de baieti, dar ma opresc des, asa ca primul care ma intrece e Adrian. Dupa mult timp vine si TVA. Dupa ceva chinuri ajung si eu in pas, baietii sunt la han, beau un ceai cald, dar le e oarecum frig.

Stam putin, ne echipam gros, si incepem coborarea pe valea Bistritei. E frig rau, dar panta e mai doamoala, incepem sa pedalam si ne mai incalzim. Suntem deja in tinutul lui Stefan cel Mare, lucru ce se vede pe la toate portile.

Trecem de Carlibaba, Ciocanesti, si ajungem destul de repede in Iacobeni. De aici, baietii imi taie sfoara, eu sunt destul de chill, imi place sa ma bucur de peisaj si nu vreau sa fortez (nici ca as fi putut) dar baietii mai au inca 3 pasuri si e ora 12.

Eu imi propun sa o iau incetu pe Pasul Mestecanis (1096m), apoi Campulung iar de acolo o tai acasa. Dau un telefon si aflu ca mai am o ora pana vine trenul de Iasi. Bag tare la deal, dar destul de greu totusi. Ajung in vf pasului, mai sunt 27 de km. Imi cam pierd sperantele, totusi incep sa pedalez, am vant puternic din spate, bornele trec una dupa alta destul de repejor, la fel si minutele. Ajung cu 2 min intarziere in gara, dar stau linistit, trenul are intarziere 20 minute. In tren, vesnica problema cu nasul, de data asta ma iau in gura cu el, m-am documentat de acasa.

Baietii au avut si ei povestea lor, il las pe Adrian sa povesteasca mai departe....

"Dupa ce Lucian a fost taiat, am continuat urcarea pasului Mestecanis. Tva a venit repede, la vreo 3 minute (fata de Prislop e bine) si am inceput coborarea care dureaza cam pana in Cimpulung Moldovenesc. S-a mers bine, Tva a stat frumos la "caldurica", la un moment dat cerand chiar o trena mai sustinuta din partea mea. In Cimpulung o mica pauza de realimentare la benzinarie, de aici incolo speram sa mergem dintr-o bucata pana in Radauti, doar cu (posibile) asteptari ale lui Tva in pasuri. Incepe astfel urcarea pe Trei Movile, mi se pare ca merg foarte foarte greu, dupa cativa kilometri incep sa merg ca pe cal si ma gandesc daca nu cumva am facut pana. Facusem pana, am zis ca o rezolv repede numai bine ajung odata cu Tva in pas. Ma opresc si pana scot roata, levierele, cauciucul si camera apare si Tva. Initial ii zic sa o ia inainte, dar ca un bun prieten ce este hotaraste sa ma ajute sa fac pana
(probabil era prea obosit si simtea nevoia de o pauza). Incep sa-i dau la pompa dar la un moment dat se aude un "buf" si crapa camera. Nu-i nimic, punem a doua camera, dar se constata faptul ca acum pompa nu mai functiona. Nu s-a reusit decat sa se umfle camera foarte putin si se putea merge pe ea in stilul "cowboy" (ca pe cal). Ne intoarcem, incercam sa gasim pompa in Sadova, nu reusim, apoi ne intoarcem in Cimpulung, unde iarasi fac pana. Merge Tva inainte sa incerce sa rezolve o camera/cauciuc/petice/ceva, si dupa 1 ora se intoarce. A reusit sa achizitioneze o pompa si a gasit o vulcanizare unde cica s-ar vulcaniza camere de bicicleta. Din pacate insa nu s-a putut vulcaniza camera de bicicleta si astfel ceasul facandu-se deja tarziu si alte variante de reparare a camerei neexistand, am luat un tren pana in Iasi."

Expeditie Pamir2010

2010-07-16T11:31:00.000+03:00

“Risk more than others think is safe. Care more than others think is wise. Dream more than others think is practical. Expect more than others think is possible.”

A trecut aproape un an de când am început să visăm la o expediţie în Pamir. Aproape un an de când am crezut în visul nostru. Un an de organizare, antrenamente, fugă dupa sponsori, prognoze, întrebări peste înterbări . Un an de zile pentru un proiect în care am crezut din prima clipă până vom pune piciorul în tabăra de bază.
Iar în acest an, s-au întamplat multe, de la şuturi în fund, la răspunsuri negative până la încrederea în visul nostru, am învăţat că orice ar spune oamenii din jurul nostru, noi trebuie să putem privi mai departe şi să credem în ceea ce ne-am propus. Am învăţat multe, am învăţat căci vor fi piedici, căci vor fi obstacole greu de trecut, dar făcând în ciudă crizei şi bătând din poartă-n poartă, am reuşit să strângem necasarul pentru a pleca. Nu a fost uşor, dar cu siguranţă am învăţat cum să ne organizăm, iar pe viitor ne va fi mai uşor!

Sunt multe de spus, dar acum, a trecut doar primul pas, urmează expediţia în sine, unde va trebui să facem faţă multor neprevăzute. Nu va fi uşor, va fi greu, frig, riscant, nu ştim ce ne aşteaptă, dar eu unul abia aştept să mă văd acolo, să car un "rucsac mare cât China" să adorm pe vuietul avalanşelor ori să pot împărţi timp de o lună mâncarea, cortul, apa totul cu prietenii mei!
Iar pe lângă faptul că noi am crezut în visul nostru au fost şi alţii, cărora le multumim!
Pe această cale mulţumim lui David Neacşu şi magazinului Himalaya pentru echipamentul şi încrederea oferită.
Mulţumim celor de la Fan Courier pentru sprijinul financiar.
Mulţumim celor de la GTS cu ajutorul cărora vom putea comunica cu voi mai uşor!
Mulţumim lui Vlad Lascu si magazinului Alpinexpe pentru echipamentul ce l-au oferit!
Multumim celor de la Sony, cu ajutorul cărora vă vom arăta prin ce am trecut noi!
Mulțumim celor de la Universitatea Româno Americană pentru sprijinul financiar oferit.
Mulţumesc pe această cale conduceri Facultăţii de Geografie şi Geologie pentru sprijinul şi încrederea arătată şi pentru sprijinul acordat iniţiativelor studenţeşti.
Mulţumim celor de la Redis Nutriţie din cauza cărora cu siguranţă nu vom muri de foame!
Mulţumim firmei producătoare de bocanci Rekord pentru bocancii de altitudine!
Mulţumim Nahanny pentru reducerile ce le-au făcut!
Un mare MULTUMESC pentru partenerul media al acestei expediţii, MEDIAFAX , cei care au răspândit vestea expediţiei noastre.
Mulţumiri lui Ionuţ şi Ramona de la Sala de Căţărat, pentru efortul depus şi pentru că am avut unde mă antrena!
Mulţumiri lui Mihai de la Haipemunte, şi revistei , unde au apărut articole interesante şi frumoase despre expediţie!
Mulţumiri celor de la DESCOPERĂ şi librăriile Cărtureşti pentru promovarea expediţiei!
Mulţumiri celor de la Club Alpin Român pentru sfaturi, echipamente şi încurajare!
Mulţumiri celor de la PATHOS pentru că au fost alături de noi!

Eu unul mulţumesc băieţilor din Iaşi care au devenit promotori ai acestei expediţii, cumpărând din zilele noastre. Pe aceasta cale,mulţumesc lui Paul şi Mihai atât pentru sprijinul financiar dar şi pentru echipamentele împrumutate, mulţumesc lui Adrian şi Titus care au contribuit financiar lui Iulian Peka căruia îi sunt recunoscător!

Multumim prietenilor, familiilor care ne-au suportat, ne-au ajutat, si au crezut în noi!
Mulţumesc până şi portarului din Botanică care m-a lăsat să intru să mă antrenez!

Ady, Radu, Lucian şi Tibi, vă mulţumesc tuturor şi vă invită să urmăriţi siteul www.Pamir2010.com pentru a afla ultimele stiri legate de expediţie!

Frumoasa Românie

2010-07-09T00:04:00.000+03:00

De curând am fost în recunoaştere pentru organizarea cogresului anual EGEA în zona Bucovinei şi Maramureşului. Iar cine imi va spune că avem o ţară urâtă îl voi trimite acolo să se înşele.
Plecând din Iaşi, primul loc vizitat este Marginea unde tainele olăritului încă se păstrează. Iar pe lângă olărit, o ospitalitate ieşită din comun îmbinată cu tradiţie şi multe aspecte ce ţin de originile locului, arată că sunt oameni ce ţin la tradiţiile şi meşteşugurile lor.

Trecând de Marginea, ajungem imediat la Suceviţa (1582), o mănăstire a cărei legendă spune că toată piatra necesară construcţiei a fost adus de un singur car de boi condus de o femeie, lucru ce a durat 30 de ani. Iar când intri în acea "cetate bisericească" o linişte aparte domneşte pe pajistea din curtea interioara.

Trecând prin Pasul Ciumârna (Palma)

se ajunge relativ repede la mănăstirea Moldoviţa, monument intrat în Patrimoniul UNESCO. E una din cele mai vechi aşezări călugăreşti, şi nici ploaia continuă nu ne-a abătut din a privi această mănastire unică. Un loc unde timpul parcă stă în loc. Doar maşinile de la intrare mai amintesc de civilizaţie.

Şi totuşi nu toate îs aşa frumoase cum par, iar celebrul Castel al lui Dracula din pasul Tihuţa cu ale sale tarabe pline de tot felul de kitch-uri e doar o palida consolare pentru turiştii ce consideră România land of Dracula.

Ca pe seară să ajungem la viitoarea locaţie a congresului anual EGEA.
Poiana Zânelor- un complex de vile în mijlocul pustiului din comuna Şanţ , înconjurat de munţi din toate părţile, greu accesibil chiar şi cu maşini de teren, şi totuşi unul din cele mai originale şi complete locaţii de acest gen. Oare cine vine aici, cum ajunge, nu ştiu, dar cum pleacă, probabil încântat căci în România avem aşa ceva. O combinaţie frumoasă între rustic şi modern, facilităţi de la internet wireless la piscină interioară, lac pentru păstrăvi, o mică grădină zoo şi câte şi mai câte.

Iar de la Poiana Zânelor, următoarea zi traseul trece prin Pasul Rotunda (a nu se trece decât cu tractorul).
În drum spre Maramureş, un mic indicator de arată căci după Cârlibaba e un muzeu al rădăcinilor. Un fost tăietor de lemne, are acum o colecţie de rădăcini de copaci ce uşor poate fi actul unei expoziţii frumoase.

Iar din pasul Prislop începe ţinutul Maramureşean, şi încă ce ţinut. Un loc unde majoritatea oamenilor erau îmbrăcaţi conform datinilor, un loc unde tradiţiile se respectă, iar veşmintele vechi sunt o mândrie pentru ei.

Urmează traseul pe valea Izei..plin de biserici de lemn, multe (6) intrate în patrimoniu UNESCO. Toate sunt date uitării, chiar şi pentru un circuit turistic.

Dar poate cel mai impresionant e la complexul de mănăstiri de la Bârsana. O zonă turistică, dar de un calm aparte.

Urmează Muzeul Satului din Sighetul Marmaţiei, un sat întreg, o colecţie rară, un loc unde poţi vedea arhitectura specifică ţinutului..

Tot în Sighetul Marmaţiei, dar în centrul oraşului, poate cel mai bine amenajat muzeu în care am fost. Memorialul durerii, un muzeu născut la iniţiativa Anei Blandianei, este impresionant prin poveştile ce le afli acolo. Comunism, interdicţii, crime...oribil, urât, istoria noastră e acolo. E un MUST SEE.

Intoarcerea spre casă a fost una tristă, inundaţiile şi capriciile vremii fiind o provocare mult prea dură pentru locuitorii acestor frumoase locuri...

La melci

2010-07-05T11:19:00.002+03:00

Odată cu zilele ploioase, în Grădina Botanică şi nu numai au apărut şi melcii. Iar pentru noi, oamenii de rând ce stăm în cutiile cu etaj, este o încântare să privim cum se bucură jovial în fiecare dimineată de razele de soare ori de picaturile de roua! Iar ambiţia lor, de a face paşi spre verde, de a urca şi coborî lumi întregi îi face speciali....
Aşa că vă poftesc la melci!

Iar daca vreţi o demonstraţie de ornitologie din grădina botanică, daţi click aici (fotografiile lui Cătalin)!

Bezengi sau Mica Himalaya

2010-06-04T16:13:00.004+03:00

17 august. Mă trezesc într-o ceaţă şi un viscol crunt. A nins toată noaptea. A nins şi în cort, şi în absidă, a nins. Afară nu se vede nimic, probabil nimeni nu a îndrăznit să urce pe vârf, deci nimeni nu a trecut pe lângă noi. Dăm trezirea, vrem să coborâm cât mai repede, dar Tibi nu poate să se trezească. E epuizat complet, nici un deget nu poate să mişte. E vânt puternic, viscol, ninge, e frig şi avem de coborât 2000 m cu Tibi imobil.
Din 4 rucsaci mari facem 3 enormi. Cordelina ce o avem o utlizam să îl imobilizăm pe Tibi şi de capete să tragem noi. Îl folosim ca pe o sanie. Avem noroc că panta nu e foarte mare dar nici foarte redusă, iar în 3 ore suntem la barăcile Diesel unde îşi au sediul salvamontii. De acolo îl punem pe o sanie şi îl tragem la vale până la telecabină. Şi tot aşa până ajugem la hotelul unde aveam o noapte asigurată. După masă de seară şi duş Tibi îşi mai revine, iar noi pregătim strategia pentru Bezengi. Cum să ajungem acolo?

18 august. Dimineaţa devreme începem să întrebăm pe taximetriştii din zonă cam care ar fi preţurile. Undeva între 5000 şi 10000 de ruble, ceea ce pentu noi este peste buzunar. Negociem cu un taximetrist la 2000 de ruble, şi ne suim într-o ladă bine întreţinută. Atmosfera pe tot drumul este una bună, muzică şi veselie. După 5 ore de mers cu taxiul ajungem la graniţa cu Georgia. După câteva negocieri dure cu şoferul suntem lăsaţi în mâna celor de la graniţă, dar cu ajutorul permisului special obţinut de la Piligrim Tours trecem mai departe. Urmează 20 de km de drum forestier, dar după câteva ore de marş cu casă în spate norocul ne surâde şi agăţăm un Mosktvich la care mai mult am împins decât ne-a dus. Totuşi, noaptea, după alte peripeţii suntem în tabăra de bază Bezengi, Chamonix-ul Rusiei, leagănul alpinismului rusesc. Punem corturile şi dormim.

19 august. Ne trezim târziu iar vremea de afară nu este cea mai bună. Tabăra de bază Bezengi este de fapt un mic sat cu 10 case şi câteva căsuţe turistice, în care trăiesc 9 luni de zile o mână de oameni. Se află la răspântia a doi gheţari: Bezengi şi Mirzanghi. De asemenea, pe o rază de câţiva km găseşti 8 vârfuri de peste 5000 m şi multe altele de peste 4000 m . Prima zi o petrecem în tabăra de acolo, cu lucruri casnice şi explorând micuţul sat.

20 august. Ne propunem să mergem de-a lungul gheţarului, şi ajungem la fosta tabăra de bază, într-un loc cu totul izolat. O zi destinată plimbării, în care încercăm să ne acomodăm cu vremea urâtă şi ceţoasă.

21 august. Îl lăsăm pe Tibi să se odihnească şi merge la capătul inferior al gheţarului, unde explorăm crevasele şi seracurile. Seara facem tot echipamentul, căci urmează să plecăm spre taberele avansate, iar Tibi spre Ararat. Ne luăm rămas bun de la Tibi, aşteptând veşti de la el cum ajunge în Turcia, iar noi ne pregătim de următoarea aventură!

22 august. Suntem de 3 zile în Tabăra de bază Bezengi. Am înţeles de ce este numită “Leagănul alpinismului rusesc”. Toţi oamenii ce i-am întâlnit sunt trecuţi prin experienţe impresionante. Seven Summit, optmiari, premiere mondiale sunt doar câteva titluri cu care se pot lăuda cei prezenţi în această tabără de bază, care nu seamănă deloc cu ceea ce aş fi crezut că este “Chamonix-ul Rusiei”. Noi suntem doar mici copii pe lângă experienţa celor din jurul nostru şi asta ne face să ne reevaluăm performanţele noastre de până acum. În cele 3 zile lenevite ne-am acomodat cu locurile, oamenii, vremea şi am teoretizat ceea ce ne doream să facem, o mică parte din Peretele Bezengi (denumit şi Mica Himalaya).
Destul de târziu plecăm din tabăra de bază spre baza peretelui. Estimăm că facem 2 zile până acolo deşi am încercat să facem rucsacii cât mai uşori pentru a avea o mobilitate cât mai mare. Două zile de mers pe un gheţar, marele gheţar Bezengi, ar fi suficiente să ne încălzească pentru ce va urma. Urmăm poteca imaginară de pe hartă care urmează morenele laterale, avem un ritm susţinut dar nu ne putem opri să nu admirăm formele de relief glaciare sculptate de această forţă erozivă impresionantă. Valea gheţarului este imensă, sculptează de-o parte şi de alta abrupturi, morenele laterale şi cele centrale formând o diversitate petrografică şi structurală.

Din când în când suntem obligaţi să înconjurăm crevasele şi seracurile impunătoare. Dacă la baza inferioară crevasele pot fi sărite, în zona mediană şi cea superioară crevasele ajung să aibă dimensiuni uriaşe, având nevoie de zeci de minute pentru a le înconjura. Pornind de pe partea dreaptă a gheţarului, trebuie să traversăm pe lăţime până pe partea stângă, unde sunt câteva locuri de cort marcate pe hartă. Traversarea gheţarului este dificilă, mai ales datorită ceţii dense, frigului cuprinzător şi vântului ce ne face să simţim asprimea zonei. Totuşi în puţinele momente de relaxare se poate auzi mişcarea gheţarului, bubuiturile specifice de sub noi ne fac să ne gândim că nu suntem singuri în această imensitate de gheaţă, gheţarul se mişcă, este în viaţa de zeci de mii de ani. După-amiază ajungem la locurile de cort văzute pe hartă. Nu foarte obosiţi, parcă am vrea să mai mergem mai departe, dar suntem opriţi de o gaşcă de alpinişti ce coboară de pe versanţi. Aflăm că sunt din Odesa, au încercat să urce pe perete dar vântul puternic şi rucsacii imenşi i-au întors. Ne conving să rămânem cu ei peste noapte, traseul devenind dificil. Comunicarea cu ei este grea, limbile străine nu sunt un punct forţe al lor şi nici al ruşilor în general. Aşezăm meticuloşi cortul iar când ne alimentăm cu apă avem surpriza de a vedea că nu suntem singuri în această regiuni. O turmă de vreo 20 de masculi ibecşinu par a fi deranjaţi de prezenţa noastră. Sunt chiar foarte prietenoşi, apropiindu-se de locurile noastre de cort. Petrecem o oră doar admirându-i şi observându-le stilul de viaţă.Unii îşi dispută teritoriul, cei mai tineri se iau la bătaie pentru câteva fire de iarbă iar masculii bătrâni stau deoparte şi privesc asupra turmei ce o conduc.

Apucăm să îi fotografiem din toate poziţiile, amintindu-ne de cei din Alpi. Seara o petrecem împreună cu prietenii ucrainieni, întrebându-i de traseu, vreme, locuri de cort. Deşi aclimatizaţi după urcarea vf. Elbrus (5642 m), suntem avertizaţi că va fi foarte greu, atât fizic dar mai ales tehnic. Suntem impresionaţi de organizarea lor, fiecare având un rol în echipă, dar mai ales că au un spirit diferit de alţi alpinişti întâlniţi. Oameni prietenoşi, calzi la suflet şi reci la vorbă, ne povestesc din aventurile lor pe diferiţi munţi (Pumori, Pamir) făcându-ne să luăm aminte de vorbele lor. Seara se încheie pe acorduri de chitară, încălziţi fiind de un ceai cald. E cea mai frumoasă noapte petrecută în această toată expediţie, contactul luat cu aceşti oameni minunaţi punându-ne amprenta. Deşi diferiţi de vârstă, ocupaţie, religie, seara ne îmbrăţişăm cu fiecare dintre ei şi ne promitem să ne mai întâlnim măcar odată-n viaţa.

23 august. Deşi noaptea este senină, a doua zi dimineaţa ne trezim într-o ceaţă specifică, cu care ne obişnuim. Pornim devreme spre următorul loc de cort, spre Stâncile Negre. În continuare mergem pe gheţar, dar ceaţa şi vântul puternic ne fac să ne pierdem din entuziasm. Ne încurajăm unul pe altul, mai povestim, zâmbim pentru a trece mai uşor peste aceste momente. Spre după-amiază ceaţa dispare şi putem admira priveliştea întregului perete, care este într-adevăr imens şi impresionant. Se aseamănă foarte mult cu Piatra Craiului, doar că cele mai mici altitudini au puţin peste 4000 m iar cel mai înalt vârf are 5068 m (Shkara) iar lungimea de 12 km liniari dintre cele 2 extreme îl face şi mai greu. Din priviri pare imposibil de escaladat, de trecut, dar alţii au reuşit să facă traversarea întregii creste, deci şi noi vom încerca măcar să ajungem pe creastă. Trecem de pe gheţarul principal pe un “afluent” al acestuia. Începe să fie din ce în ce mai greu, dar mai frumos, panta e în creştere, estimăm că am depăşit limita celor 3000 m.

Totul pare frumos, mai ales că soarele ne mângâie cu razele sare. Totuşi suntem treziţi din visare de o bubuitură puternică. O avalanşă provoacă un sunet asurzitor, ecoul auzindu-se în toată valea. Este mult prea departe de noi, dar ne face să ne simţim mici în faţa naturii.

Grăbim pasul, parcă mânaţi din spate de pericolele ce ne încolţesc. Urmărind harta mergem pe o creastă secundară ce desparte gheţarii, şi ajungem la “Stâncile Negre”. Locul de cort este aproape inaccesibil. Suntem pe o creastă, vântul suflă cu putere, prima sursă de apă este la 30 de min de coborât iar stâncăraie pe care ne aflăm nu ne permite să ancorăm cortul cum ar trebui. Ne ia oră să facem un zid de pietre de protecţie împotriva vântului, iar forma cortului este foarte hidoasă. Seara tot orizontul se limpezeşte, iar priveliştea din cort este incredibilă. Ieşim la câteva poze, alimentăm cu apa din gheţarul din vale şi pregătim echipamentul pentru ce va urma.

Deşi de 10 zile avem acelaşi meniu cina ne revigorează şi ne creşte moralul.

23 august. E luni, 3 dimineaţa.
-E ceaţă densă, nu putem pleca nicăieri! ne anunţă Ady cu tristeţe în glas.
Acelaşi lucru şi peste o oră. Soneria de ceas ne trezeşte la 5, arunc o privire afară şi mă minunez....cer senin.....stele peste tot. E prima zi de când suntem în Bezengi cu o dimineaţă senină. Avem noroc. Ne trezim repede, ne echipăm doar cu strictul necesar şi suntem gata pentru ziua cea mare. Ajungem repede pe gheţar, la fel de repede şi razele soarelui se văd pe perete. Astăzi este altceva, riscurile sunt mai mari, efortul este mai intens. După primii paşi pe gheţar observăm crevasele ascunse şi acoperite de zăpadă. Oprim, ne legăm în coardă, ne echipăm. Zornetul echipamentului de alpinism ne face să surâdem. Euforici, ne aşezăm colţarii, hamul, casca şi tot restul echipamentului pe noi. Primii paşi pe panta înclinată mă fac să zâmbesc, să râd. Este ceea ce am aşteptat un an întreg. După câteva ore de mers pe gheţar ajungem la baza peretelui. Obiectivul nostru este vf. Lyalver (4350 m), cel mai din N. Începe căţărarea propriu-zisă.

Suntem întâmpinaţi cu mici avalanşe de pietre, şi decidem să trecem pe peretele de gheaţă. Un perete lung de aproximativ 200 m cu o pantă de 70-80 grade este o provocare. Ady în faţă Ileana la mijloc iar eu în spate. Din când în când schimbăm, efortul fiind mult prea mare. Ne încurajăm reciproc, mai râdem, mai glumim, dar timpul trece mult prea repede. Schimbăm tactica...trecem pe peretele de stâncă. Aici găsim primele asigurări, dar escalada mixtă (gheaţă plus stâncă) nu ne ajută deloc. Scoate colţarii, pune colţarii, scoate pioletul, asigură în pitoane, bate pitoane în gheaţă ne fac să ne enerveze şi mai tare. Într-un final scăpăm de gheaţă şi mergem numai pe stâncă. Merg în faţă toate lungimile de coardă, mă simt în elementul meu, Ady şi Ileana urcând şi ei cu spor. Găsim o metodă eficienta de a urca mai repede, dar traseul devine tot mai dificil, mai expus. Trecem graniţa celo 4000 m, şi curios, resimţim efortul mai mult decât ne-am fi aşteptat.

Cele 4 zile petrecute pe Elbrus nu ne-au aclimatizat destul, respiraţia devenind tot mai intensă. Încă o lungime de coardă şi ajungem pe creastă.

-Sunt în Georgia! îi anunţ pe Ady şi Ileana aflaţi la câţiva metri sub mine. În gândul meu, “încă o ţară în care am pus un picior”(la propriu, celălalt încă aflându-se în Rusia). Priveliştea este extraordinară. Creasta este ascuţită ca şi coama unei case din Bucovina, crestată în mii şi mii de locuri. La câţiva metri de noi se află vârful Lyalver, mai departe piramida Gestola (4860 m) iar în depărtare revedem Elbrusul cu ale sale 2 vârfuri. Zâmbim, este pasul care l-am făcut spre alpinism, suntem mândri de noi. Un traseu cotat ca grad de dificultate 4B este mai mult decât multe trasee din Alpi, mai mult decât însăşi Mont Blanc sau Elbrus.

Nu avem timp să ne bucurăm prea tare, e târziu, a durat 10 ore să urcăm un perete de 1000 m înălţime, estimăm că avem nevoie de 5 ore să îl coborâm. Roca friabilă, combinată cu căldură de afară formează avalanşe de pietre de toate dimensiunile aşa că trebuie să avem mare grijă. Coborâm pe acelaşi traseu dar în alt stil, rapeland. Din păcate asigurările sunt foarte vechi şi proaste, de multe ori fiind obligaţi să improvizăm. Tăiem din cordelina ce o avem la noi ca să facem noi asigurări, dar totul pare aşa instabil şi nesigur încât mai mult descataram.
-Cadeeee! ne anunţă Ady de sus. Ne adăpostim repede sub o piatră mai mare, dar prea târziu, câteva pietre îmi zdrunciuna casca, iar altele o lovesc pe Ileana. Dar nimic grav, putem merge mai departe. E seară, e senin, e prima zi fără nori, iar liniştea munţilor e spartă din când în când de avalanşele ce mătură tot în cale. Într-un final ajungem la baza muntelui, iar culorile apusului se oglindesc pe imensul perete. O zi minunată, care se termină fără să ne dăm seama, o zi în care am făcut un pas mare, spre o altă lume.

E noapte deja, e întuneric, frig, suntem obosiţi, deshidrataţi, nemâncaţi, traseul nu se mai vede, în faţa noastră sunt multe crevase acoperite, iar cortul este la câteva ore de noi.

Fotografii realizate de Ady si Lucian!

Elbrus 2009-un munte mare urcat cu pasi marunti

2010-05-31T11:17:00.001+03:00

“I've learned that everyone wants to live on top of the mountain, but all the happiness and growth occurs while you're climbing it.”

Miercuri, 11 august, ora 12.00. Sunt în gara din Pascani, alaturi de un rucsac de 43 de kg. Astept trenul spre Kiev. Deja are întârziere, grijile încep sa creasca, la fel si emotiile. Lumea trece îngândurata pe lânga mine.... Un mosulet ma întreaba încotro ma îndrept. Spre Rusia, îi raspund. Începe sa îmi povesteasca din aventurile lui cu armata Rosie. Totusi nu îi vine sa creada ca ma îndrept spre o tara cu orizonturi atât de închise. Într-un final apare si trenul. Abia urnesc din loc rucsacul, dar din tren apar Ady si Tibi. Emotiile se mai risipesc, începe sa îmi apara zâmbetul pe buze. Suntem în trenul spre Kiev. Orele trec repede, la vama nu se raporteaza nici un incident, doar o conversatie despre viata de dupa si energiile negative alaturi de un vames foarte simpatic care agreeaza ideea ca viata e o calatorie continua. Calatoria pâna-n Kiev dureaza 24 de ore, timp în care povestim facem planuri, râdem, glumim si dormim! Dupa lungi ore, ajungem în gara mare din Kiev. Cum limba rusa nu e punctul nostru forte, cumparam biletele spre Mineralnie Vody prin semne, desene, dupa ingelungi dezbateri si negocieri. Toate bune si frumoase, iesim din gara cu gândul de a vizita un oras cu nu foarte multe recomandari. Suntem suprinsi de simplitatea oamenilor, de aerul de capitala europeana si de amestecul frumos de arhitectura al cladirilor. De-a lungul orelor vizitam Casa Operei, vechile porti ale orasului, piata centrala a Kiev-ului, Biserica Sf. Mihail, Sf. Andrei.

Dupa câteva ore petrecute în inima ortodoxismului, parasim bisericile pentru a traversa Niprul. Suntem placuti surprinsi de senzatia de libertate într-o tara comunista, de oameni nonconformisti, oameni ce tin la traditiile lor dar în acelasi timp aduc ceva nou.

Imensitatea spatiilor verzi ne fac sa ne pierdem prin oras. Seara ajungem sa vedem si casa presedintelui, Casa cu Chimere (chimera-creatura din mitologia antica formata din multe animale).Facem ultimele cumparaturi din magazinele din Kiev iar seara suntem în trenul spre o destinatie necunoscuta.

13 august, trenul spre Mineralnie Vody, clasa a 3-a. Suntem încântati de acest Platzcart, cele mai ieftine bilete. Alaturi de noi tot felul de oameni care ne fac sa ne simtim bine. Sunt curiosi sa ne cunoasca, iar noi rabdatori sa ne facem întelesi iar pe parcursul celor 27 de ore de mers cu trenul ajungem sa învatam mai mult de 2 cuvinte în rusa.

Ne dam seama ca degeaba cunoastem noi 6 limbi straine, caci singurele limbe vorbite par a fi rusa si limba mandarina. Afara aceeasi priveliste de fiecare data, un gard viu, verde, de copaci care ne permit sa nu vedem nimic din Rusia. Doar ne imaginam ca traversam marea câmpie rusa. Din când în când mai trecem prin orase, sate si vedem viata trista si înceata ce o deruleaza acest popor. Dormim, mâncam, dormin, povestim, râdem si usor usor trec cele 27 de ore.

14 august, 3 dimineata, suntem în gara din Mineralnie Vody. Suntem acostati de rechini care ne întreaba multe, pacat ca nu îi întelegem. Ajungem sa cunoastem si omul nostru de legatura. Ne suie în masina si goana spre Azau sau Elbrus sat. Înca e noapte si nu putem vedea nimic. Primele ore de lumina si vedem unde suntem. Caucazul e plin de vârfuri înzapezite. Ne închipuim ca unul din acele vârfuri trebuie sa fie Elbrusul. Speram degeaba, soferul ne povesteste ca nu e nici unul din acelea. Trecem grabiti prin sate, chei, canioane, lasam în urma orice urma de civilizatie si dupa 4 ore de mers ajungem în Elbrus sat (2000 m) . Gazda noastra, o domnisoara draguta ne povesteste cum se petrec lucrurile pe aici, ce trebuie sa facem, ne arata camera. Îi povestim pe scurt ca nu avem nevoie de hotel, caci vrem sa mergem mai sus, la 4000 m. Putin cam surprinsa de decizie, nu multi îndraznesc sa se arunce din prima, fara aclimatizare, fara un tur de acomodare. Lasam jumatate din bagaj la hotel, iesim afara si surpriza totala. Micuta si pustia statiune turistica e dupa 3 ore plina ochi de turisti. Luam prânzul pe o pajiste si apucam sa admiram privelistea. În sfârsit ne bucuram caci suntem aici, toti 4, cu o pofta de munte ne necrezut. Nu mai rabdam mult, iar pe la 13 decidem sa urcam. Luam prima telecabina, urcam câteva sute de metri, admiram pe cei care coboara, dar mai ales peisajul.

Dupa o scurta pauza ne urcam în cea de-a doua telecabina si suntem la 3300 m. Deja resimtim diferenta de altitudine de dimineata (300 m) si acum. Stam o ora, ne plimbam prin împrejurimi dar suntem dornici sa urcam si mai sus. Cea de-a treia telecabina ne ofera si ceva emotii, dar suntem la capat, la 3700 m.

De acum pe picioarele noastre. Cu ceva efort ne echipam, de la pantaloni scurti si sandale trecem la echipament mai serios, mai ales ca ceva fulgi razleti ne ameninta. Începem urcusul, dar vremea capricioasa nu ne lasa sa vedem înainte. Urcam încetisor, oleaca ametiti, presiunea pe umeri se simte din plin, iar greutatea rucsacului pare alta. Decidem sa urcam pâna la Diesel, dar pare prea departe, asa ca punem corturile ad-hoc. Undeva la 4000 m. Vremea se face frumoasa, primele poze cu vârful, asa de aproape si totusi asa de departe. Începe activitatea de gospodini, topeste zapada, fa ceai, curatenie în casa. Spre seara primii musafiri, colegii din Cluj care au urcat astazi pe vârf. Ne cunosteam dinainte, îi felicitam, le dam ceva cald, ne dau mai multe informatii, merg mai departe si noi în cort. Mâncam, povestim, râdem, dormim.

15 august. E dimineata, soare, iar noi înca lenevim. Grabim putin lucrurile, astazi facem un salt mare. Vrem sa ajungem în saua dintre vârfuri la 5300 m. E mult dar visam acolo, daca se poate. Strângem rucsacii si începem agale sa urcam marele deal. La Diesel facem o pauza mai mare, deja ne resimtim.

Totusi nu e grav, mai avem ore bune pâna la apus. Trecem de tabara de corturi, sperând sa gasim mai sus locuri bune de camping. Urcusul devine greoi, facem multe pauze, compensam mâncând multa ciocolata. Efortul începe sa se resimta din ce în ce mai mult, e abia a doua zi si noi suntem la aproape 5000 de m. Decisi sa urcam pâna la 5300 m totusi renuntam , având primele simptome de

AMS (Acute Mounain Sickness). La Pashtukova (4800 m) facem tabara de baza. E dupa-amiaza si, în ciuda oboselii acumulate suntem foarte bine dispusi, un moral excelent. Totusi în mintea noastra e o singura întrebare, ce facem mâine, urcam pe vârf? Dupa o zi extenuanta si fara aclimatizare, toti ne resimtim, mai mult sau mai putin. Sapam cu pioletii locul de cort, facem un zid de aparare împotriva vântului, desfacem rucsacii...Împotriva firii normale a lucrurilor, sacul lui Tibi aluneca din mâinile domnului si o ia usor usor la vale. Ne uitam muti la spectacol, sacul prinde viteza, coboara, coboara pâna când nu mai vedem sacul. Uite sacul, nu mai e. O noapte la 5000 m fara sac ar fi letala, o noapte în cautarea sacului, printre crevase, avalanse, ar fi foarte periculoasa. Asa ca, în 10 minute suntem echipati (eu si “vinovatul”) pentru o coborâre în forta, spre un teritoriu necunoscut, plin de crevase. Urmarim posibila traiectorie a sacului. Coborârea e facila, aproape alergam prin ultimii stropi de lumina. Dupa o jumatate de ora, în marea alba parca vedem un punct negru spre care ne îndreptam. Suntem obligati sa sarim o crevasa imensa, careia nu i se vede fundul, dar cu ceva emotii si o asigurare în piolet o sarim repede. Dupa alta jumatate de ora si câteva crevase ocolite ajungem la sacul buclucas...estimam ca am coborât vreo 1500 m altitudine, dupa densitatea mare a moleculelor de oxigen.

Dar e deja noapte, mai mult decât frig si un munte de urcat din nou. Nu mai suntem obositi, ci de-a dreptul epuizati. Nici o ciocolata nu îsi mai face efectul, doar windchilul îl simtim, cum ne “mângâie suav obrajii”. Facem o pauza, doua, dar totusi resursele nu sunt foarte multe. Ajungem din nou sa sarim acea crevasa, acum din vale în deal, deci mult mai dificil. Tibi îmi lasa tot rucsacul, trece peste, asigurat fiind de mine în 2 pioleti si o cordelina. Îi arunc pioletii lui Tibi, e rândul lui sa ma asigure, e rândul meu sa sar. Presiune, greutate psihica, toate îsi spun cuvântul. O crevasa acoperita, careia acuma câteva ore nu îi vedeam fundul, ci doar multi turturi si multa gheata. Gândul ma sperie putin, mai ales ca sunt asigurat într-o cordelina de agatat rufele la uscat si am un rucsac considerabil în spate. Totusi am încredere în coltari si în Tibi. Fac un pas, încerc sa sar, dar un picior aluneca frumos spre crevasa. Ma proptesc cu coltarii, fac cumva sa nu alunec mai tare si hop ies din crevasa pe partea cealalta, cu niste stropi de transpiratie pe fata. Adrenalina care am acumulat-o ne mai tine în ritm câteva minute. Nici nu stim cât timp a trecut, tot încercam sa grabim ritmul, pasul dar nu reusim. Într-un final vedem lumina de la corturile noastre (îl rugasem pe Ady sa ne lasa o luminita, pentru moral). Pe la 1 noaptea ajungem într-un final la corturi, dupa 7 ore (2 de coborât si 5 de urcat), putin epuizati si slabiti. În corturi, situatia nu e prea roz, Ady si Ileana având greturi si simptomele raului de altitudine. Încercam sa îmbucam ceva, mai mult fortati, dar eu unul reusesc sa manânc destul de bine. Repede intram în sacii de dormit si somn de voie, mâine fiind clar zi de pauza.

15 august. Trezirea se face devreme în cortul ocupat de mine si Ady. Povestesc entuziasmat de sacul buclucas, la fel Ady povesteste de apa varsata în cort la pregatirea mesei. Râdem amuzati de patanie, mai ales ca ne simtim excelent. Totusi din cortul vecin nu se aude nimic. Dorm probabil. Trece timpul, mai lenevim în cortul încalzit de razele soarelui, dar totusi suntem putin enervati. Asadar trezirea. Ileana sare repede din cort, în schimb Tibi este prea epuizat pentru a schita vreun deget. Toata ziua de 15 august, o zi frumoasa, cu mult soare, o petrecem lalaind, activitati de gospodini. Facem mâncaruri, ceaiuri, socializam cu cei care coboara de pe vârf, dar ne si lasam amprenta pe zapada alba.

Spre seara îl scoatem si pe Tibi din cort, si împreuna facem o tura usoara pâna la limita celor 5000 m. Ne simtim din nou bine, seara încercam sa mâncam cât de mult se poate (slanina este meniu principal pentru mine la toate mesele), pentru ca urmeaza ziua cea mare. Se anunta vreme buna pentru urmatoarea zi, avem noroc.

16 august ora 4.00. Dam trezirea, afara întuneric bezna, doar câteva luminite în vale. Ne echipam, în jumatate de ora suntem gata de plecare. În acest timp multa lume trece pe lânga noi, destul de înfrigurati. Da, este frig, simtim si noi. Intram încet pe cararea care duce spre vârf. Depasim multa lume, avem un ritm bun, ajungem printre primele grupuri. Totusi Tibi ramâne mult în urma. Asteptam putin, dar e mult prea frig pentru a sta. Decidem sa îl asteptam în sa, unde speram sa fim încalziti de soare. E 6 dimineata si vedem primele raze de soare, se lumineaza, în urma noastra e o adevarata feerie, zeci de grupuri, ca un furnicar.

Primele poze pe ziua de azi, dar nu ne permite sa stam mult. În sa este la fel de frig, nu stam nici aici mult. Toti 3 avem un ritm bun, dar pe Tibi nu îl mai vedem în urma. Începe ascensiunea finala. Panta e din ce în ce mai abrupta, dar ritmul nostru e constant. Încet dar sigur. Ajungem soarele, sau ne ajunge el pe noi. Aici luam prima pauza sanatoasa. Nu avem de ce sa ne grabim, avem o zi la dispozitie. Ne hlinzim la soare, îndopam stomacul cu tot felul de prostii, lenevim în speranta ca Tibi va aparea. Nu putem sta totusi prea mult. Mergem mai departe, vârful înca nu se vede, pare a fi departe.

Dam coltul uriasului vulcan si vedem vârful si câtiva oameni bucurându-se. Suntem fericiti, mai e putin pâna acolo. Imediat ajungem sub vârf, cei de pe vârf ne încurajeaza, ne aplauda. Un gest frumos, dar ne oprim. Am decis, îl asteptam pe Tibi, la 10 m sub vârf. Asteptarea e lunga, obositoare.

Mai facem poze, mâncam câte ceva, mai povestim, eu apuc sa adorm putin. Au trecut 2 ore de când îl asteptam si nu a venit. Într-un final apare si Tibi, mergem sa îl întâmpinam, urcam cu el si suntem pe vârf. Elbrus 5642 m, cel mai înalt vârf din Europa.

Un colos pentru multi. Un deal mare pentru noi. Stam pe vârf o ora aproape, ne pozam fiecare cu fiecare, toti, cu malaesieni, coreeni, rusi, aproape ca umplem un card de poze. Visul de anul asta l-am împlinit, mult mai repede decât ne asteptam si mult mai usor.

Totusi privelistea e unica- ghetari, crevase, tot lantul caucazian se poate distinge foarte usor. În departare se vede perete Bezengi, adevaratii munti din Caucaz. Visez ca odata voi ajunge si acolo. Ma simt mândru ca am reusit, câteva lacrimi se scurg pe obraz dar îngheata instant. Ma gândesc la familie, prieteni, geografi, toti cei ce m-au sustinut în aceasta expeditie. În tot acest timp, emotiile si sentimentul de a fi acolo nu m-au lasat sa îmi dau seama ca starea fizica a mea (si a celorlalti 3) nu e chiar grozava. Într-un moment de reverie îmi dau seama ca sunt slabit, 3 degete le simt mai ciudat în bocanc, si ca mi-as dori sa cobor de pe vârf. Începem repede coborârea, dupa aproape 3 ore de zacut la 5640 m. Ajungem repede în sa, unde resimt si mai tare efortul prelungit. Tot ce îmi doresc e sa stau, sa lenevesc, sa adorm. Nu putem sta prea mult, caci vrem ca seara sa o petrecem jos, la hotel. Calculam putin si ne dam seama ca suntem cam la limita. Grabim lucrurile, mersul, dar ma uit cu jind la Elbrus Est. As fi avut resursele necesare sa urc si dincolo. Totusi coborâm, coborâm, coborâm. Ady si Ileana ajung primii, coborârea mea e putin cam ambigua, dezechilibrata, dar imediat ajung si eu la corturi. Tibi înca nu apare. Sa strângem corturile, sa ne pregatim de coborâre. Îl asteptam pe Tibi sa vedem ce facem. Într-un târziu ajunge. Slabit, cu dureri musculare si ametit. Deci petrecem înca o noapte la aproape 5000 m. Apucam sa mâncam, sa bem mult iar apoi mult somn.

17 august. Ma trezesc într-o ceata si un viscol crunt. A nins toata noaptea. A nins si în cort, si în absida, a nins. Afara nu se vede nimic, probabil nimeni nu a îndraznit sa urce pe vârf, deci nimeni nu a trecut pe lânga noi. Dam trezirea, vrem sa coborâm cât mai repede, dar Tibi nu poate sa se trezeasca. E epuizat complet, nici un deget nu poate sa miste. E vânt puternic, viscol, ninge, e frig si avem de coborât 2000 m cu Tibi imobil.

Dar asta e cu totul alta poveste...

.

Balcaniada de bouldering

2010-04-12T23:47:00.002+03:00

Zilele acestea, Iaşul a avut parte de un eveniment cu totul şi cu totul special. S-a organizat primul concurs internaţional de bouldering, şi asta dupa câteva luni de la deschiderea sălii de căţărat. Organizarea acestui eveniment a reprezentat o adevărată provocare pentru cei ce au adus în Iaşi cei mai buni căţărători din România şi din Bulgaria. Deşi un sport ce doar câţiva îl practică în oraşul nostru, spectacolul a fost intens, asigurat de trasee de o spectaculozitate deosebită (trasee amenajate de Oliver Batar) şi de căţărători ce au arătat de ce sunt printre cei mai buni!

De remarcat faptul că publicul ieşean a fost unul foarte vast şi diferit, de la copii de 2 ani până la bătrâni , oameni de afaceri, fotografi, jurnalişti, dar şi cei pasionaţi de acest sport.

Sâmbătă, în prima zi s-au desfăşurat calificările acestui concurs, în care concurenţii au trebuit să facă 5 trasee! Singurul ce a reuşit acest lucru a fost bulgarul fost vicecampion mondial (Blagovest Lazarov), ce a aratat de ce este campion balcanic.

La fete situaţia a fost alta, mai multe concurente reuşind să realizeze toate traseele, totuşi remarcându-se atât cele 2 bulgăroaice, dar şi tinerele căţărătoare din Bucureşti şi Timişoara (cu vârste de 12-13 ani)

În cea de-a doua zi s-au disputat semifinalele şi finalele. În semifinale băieţii au trebuit să puncteze în cele 5 trasee. Traseele foarte tehnice, dure au pus la grea încercare concurenţii astfel că doar 3 trasee din 5 au fost facute de acelaşi bulgar, restul având câte 2,1 sau nici un traseu realizat.

Finala a fost o adevărată desfăşurare de forţe, cu multe surprize şi realizări deosebite. Astfel, concurenţii au avut la dispoziţie 4 trasee, singurul ce a reuşit să le realizeze pe toate fiind Claudiu Miu din Bucureşti, devansânu-l pe campionul balcanic.

La fete, lupta cea mai s-a dat între cele 2 bulgăroaice, ce nu au putut fi departajate nici măcar în superfinală.

Dintre sportivii ieşeni ce au participat la acest concurs, Ovidiu aka Forest a reuşit să se claseze pe locul 5.

Concursul s-a terminat în aplauzele spectatorilor, iar cei mai buni căţărători au fost premiaţi şi felicitaţi.

Felicitări echipei organizatorice în frunte cu Ionuţ Furtună pentru spectacolul oferit şi organizat. Şi asteptăm europenele la Iaşi.

Mai multe detalii puteţi găsi aici

Col de L'Iseran

2010-04-02T13:26:00.001+03:00

Si cum ideile cele mai trăsnite de le-am avut în Elveţia au fost în timpul cursului de marţi dimineaţa la Geografia politică a Africii, uita aşa ne-o venit ideea de a urca pe biciclete cea mai înaltă trecătoare din Europa- Col de l'Iseran (2770 m). Dupa câteva minute de logistică şi planificare a traseului ne hotărâm să plecăm in week-endul ce urmează, eu impreuna cu a mea Jubile si Jelena cu cele 2 roti ale ei. Până în Annecy luăm varianta cea mai scurtă şi anume trenul. Pe tren apar şi primele suprize, pană la bicicletă. Ştiind deja oraşul din vechile incursiuni în zonă, trag o fuga la Dechatlon unde cumpăr cele trebuincioase pentru a repara bicicleta.

De aici ne suim călare şi începem a pedala pe unul din cele mai frumoase trasee de ciclism din Europa. Însoţiţi de un soare cald de mai şi de peisaje splendide pedalăm o bucata bună pe pista de ciclism de-a lungul lacului Annecy (o splendoare). Deşi urcăm de kilometri buni ne minunam de locurile văzute, de castele şi sate dispuse pe versanţi. În departare putem vedea şi vârfurile înzăpezite, probabil munţi de peste 3000 m.

După-amiaza ajungem în Bourg-Saint-Maurice, una din celebrele statiuni de ski de pe valea Iserului. Panta începe să devină mare şi constantă iar ritmul nostru de pedalat cam încet. Deja e seara iar noi continuăm să urcăm pe valea Iserului nestiind unde vom dormi. Sperăm să ne cazeze localnicii din următorul sat sau să găsim vreun refugiu sau biserică deschisă dar în urmatoarele ore găsim doar o casă părăsită în mijlocul pădurii ce va fi locul nostru de odihnă.

Estimăm că suntem pe la 1200 m iar ziua urmatoare se anunţă şi mai dificilă. Ne hrănim bine din delicatesele preparate (orez şi clătite) si amenajăm în garaj locul de dormit. Casa pare cam bântuită aşa că ne asigurăm că toate intrările sunt închise şi...ne trezim a doua zi dimineaţă cu o foame de pedalat. Nu stăm prea mult pe gânduri, mâncăm repetir şi începem să urcăm. Întalnim hidrocentrala si al ei lac de acumulare Chevril Tignes(cel mai mare din Franta cu o inaltime de 180 m) , pe ale carui baraj este pictata o frescă (cea mai mare din lume-18000 metri pătrţi) ce îl reprezintă pe Hercule.

Dupa cativa km ajungem si in renumita Val D'Isere, ce auzisem doar in cartile de turism. Desi la 1900 m, desi aproape vara, desi putina zapada, desi in timpul saptamanii, statiunea vuieste de turisti imbracati in costume de ski, ce urcă in telecabine spre domeniile schiabile. Luam pranzul şi de aici incepem asaltul final spre Col de l'iseran,

ultimii 30 km , cu o panta constanta de 7%.
Efort sustinut, incurajare din partea multor motociclisti ce trec pe langa noi, multa ciocolata si miere si pauze din km in km.

Undeva dupa-amiaza ajungem in cel mai inalt punct cu bicicleta 2770 m.

Un pas prin care trec multe competitii de ciclism, Tour de France fiind cea mai cunoscuta (mai multe detalii aici).Dupa cateva minute si poze incepem coborarea brusca si rapida pana in Lanslebourg (33 km), o coborare presarata de peisaje frumoase, vai, circuri si lacuri glaciare.

Obosiţi fiind, renunţăm la forţele proprii pentru tren si uite asa schimbând 2 regionale suntem înapoi in Geneva. Maine e alta zi plină de peripeţii.

IASI-CONSTANTA pe biciclete

2010-03-15T23:39:00.001+02:00

Deseori îmi aduc aminte cu plăcere de aventurile ce le-am avut acum ceva vreme. Acum parcă ieşirile sunt mai calculate, mai organizate. Una din ele este ieşirea cu bicicletele până la mare, doi prieteni, o bicicleta împrumutată şi o vară nebună.
Şi pentru ca nu am scris la vremea respectivă nimic, dau copy-paste povestirii lui Paul despre aceasta minunată tură-

"Si totul incepe cand s-a terminat facultatea, mai exact modulul pedagogic, prima zi libera dupa ultimul examen. Era in plan demult sa facem un traseu mai mare prin tara cu bicicletele, se dorea un traseu de vreo 2000 km dus-intors, dar in final socoteala din targ a iesit asa: Iasi – Constanta, cu ocolis prin Muntii Macinului si Delta Dunarii, intors acasa cu trenul (acasa pt unii, eu dupa am plecat la munte). Eu cu Lucian formam echipa pana cand am postat tura pe iasibike (http://forum.iasibike.org/), si cu cateva zile inainte s-a hotarat sa vina un tip Teo, baiat foarte serios cand vine vorba de pedalat. Foarte fain. Pregatiri s-au facut multe, modificari si reglari la biciclete, bagaje, harti, planuri. Treaba asta destul de placuta pt minte in mod normal a fost cam chinuitoare acum din cauza faptului ca nu mai puteam astepta, vream sa plec. Ultima noapte nici n-am prea putut sa dorm, dealtfel nici n-as prea avut timp ca m-am trezit pe la 3 noaptea ca sa plecam devreme, ca cine se scoala de dimineata departe ajunge, si va spun ca am testat asta cu virf si indesat si asa s-a dovedit .

Deci, de la stanga la dreapta: eu, Lucian, si Teo, la baza Buciumului pe la 4:40 dimineata. Pana sus a fost frumos, a inceput deja sa se lumineze si mai grav sa picure. Asta ne-a tinut in statie sub acoperis cam 30 minute, si ne-a incetinit putin la valea de dupa. Insa am trecut rapid udeala, si am inceput sa dam pedale destul de binisor, spre Vaslui. Un mic popas pe la jumatatea distantei:

In continuare, tot frumos si repejor pana in Vaslui, unde am ajuns pe la ora 10. In Vaslui am stat putin, si ne-am platit facturile la telefoane .

Incepem dinou sa pedalam, si ne izbim deja de o problema pe care urma sa o avem aproape tot traseul: caldura. Din cauza ei ne oprim undeva in apropierea localitatii Crasna, la vreo 30 km de Birlad. Acolo am poposit la umbra unor copaci, si a unor furnici din pacate de pe la ora 12 pana pe la ora 5 dupa-amiaza cand oarecum s-a mai racorit afara. Continuam drumul pe european, pe care insa mergem ceva mai greu. oboseala, vant fin fata, drum aiurea, etc. Ne ajuta insa o combina care mergea cu aproape 30 la ora, iar noi bucurosi ne facem paraziti in spatele ei. Pana aproape pe Birlad, tot asa. In Birlad ajungem la ora 7, cumparam ceva de mancare si campam la iesirea din Birlad, intr-o padurice faina. Pe la 8 jumatate aveam cortul pus, biclele legate si focul aprins. Am mancat supa din plic si spaghete. Cam asta am mancat in fiecare seara, dar eu unul n-am de ce sa ma plang .
Cam asta a fost prima zi, in care am parcurs cam 140 km.
A doua zi ne-am trezit tot dimineata pe la 5-6, insa ploaia care incepuse de pe la miezul noptii ne-a tinut in loc pana pe la ora 8, cand s-a oprit, iar noi am scuturat frumos toate, am facut cortul rapid si am pornit. Dupa vreo ora de mers am trecut in judetul Galati:
Urmatoarea portiune a mers super-bine pentru ca am avut si vreme buna, n-a fost atat de cald incat sa mai trebuiasca sa oprim prea mult, am scurtat-o pe niste drumuri judetene care ne-au scapat de multi km in plus, si am si vazut ceva locuri faine.

La patru jumatate dupa-amiaza eram deja in Galati, unde am luat iar ceva de mancare, si am cautat bacul, ca sa trecem peste Dunare. Si l-am mai si gasit :

Apoi s-a schimbat totul complet, totul devenit mult mai pustiu si paraginit, relieful diferit. Masinile veneau care 15 de-odata iar apoi 30 minute eram singuri pe sosea, fiindca nu puteau ajunge acolo decat dupa programul bacului. Muntii Macinului erau in stanga noastra, vremea ok, si am mers rapid pana in orasul Macin, langa care am campat pentru prima oara langa Dunare, pe bratul Macin.

Asa s-a incheiat si a doua zi, in care am facut iarasi cam 140 km.
A 3-a zi am avut vreme frumoasa de dimineata, insa ne-am pornit pe la ora 11. Traseul initial ce urma sa-l parcurgem trecea printre munti, de la Horia la Luncavita si apoi pana la Tulcea. Caldura foarte puterica insa, pustiul satelor, peisajelor, fantanile adanci de 20 metri ne-au facut sa scurtam, iar din Horia am luat-o direct spre Tulcea. Nici asa n-a fost insa prea usor. Am ajuns in Tulcea pe la ora 6 jumtatate.

Am trecut un bac de vreo 100 ori mai mic, de-abia incapeau 10 persoane intr-o barcuta care se clatina cand te urcai in ea. Pe malul celalat, Delta Dunarii, si aici incepe una din cele mai frumoase portinuni ale traseului nostru. Ce era altfel aici, aproape totul: in primul rand drumul, care era un drum pietruit ca vai de capul lui, desi era drum national, satele foarte rare si paraginite, masini foarte putine si unele fara numar de imatriculare. Pentru moment am mers cam 10 km pe Dunare, pana am gasit un loc de campat. In total facusem cam 92 km.

In dimineata zilei 4, dupa o baie in Dunare, am plecat spre localitatea Chilia Veche, sau Periprava, localitate la care insa nu se poate ajunge decat cu vaporul. Pana laChilia Veche am facut doar 75 km, insa ne-a luat cam toata ziua. Drumul era foarte prost, eu eram cu semicursiera, Era destul de cald. Kilometri intregi si ore de mers fara sa vezi vreo cladire, doar cate un cioban. Am ajuns pe la ora 8 in Chilia Veche, unde ne-am dat seama ca trebuie sa ne intoarcem cumva.

Am avut noroc ca a 2-a zi de dimineata aveam vapor inapoi, nu as fi renuntat asa usor la intorsul pe bicla, insa la drumul care stiam ca m-ar astepta, am preferat vaporul. Am campat pe bratul Tataru, aproape de sat.
Urmatoarea zi, ( a 5-a), ne-am intors cu vaporul de la 6 dimineta in Tulcea, iar apoi am luat alt vapor din Tulcea spre Sulina, de unde iar speram sa ne intoarcem pe bicle dar n-am reusit.
Pe vapor a fost frumos, nu era foarte scump ca aveam reduceri de studenti, dar am platit ceva in plus pentru bicle. Dupa jumatate de ora dormeam toti 6 .

Ehe, si cum am ajuns noi la Sulina, am fugit (pedaland) spre mare. Am ajuns pe plaja, am parcat biclele, si tust in apa. Lume prea multa nu era, apa era ok, nu era sarata si se adancea foarte greu. Am campat pe plaja, unde am facut si foc, am gatit. Am facut baie la bicle, am baut bere si am vanat foarte multi tantari. In sfarsit eram la mare, si asta se simtea. Urmatoarea zi am ramas in Sulina, unde am facut plaja, ne-am odihnit, am facut baie, etc.

In ziua 7, ne-am intors in Tulcea cu vaporul, dupa care pe la amiaza am plecat spre Constanta. Iarasi am avut mari probleme cu caldura, si mai nou cu vantul din fata. Cu greu ajungem pe la ora 8 langa lacul Nuntasi, unde campam.

De acolo, in ultima zi, pornim dupa o baita in lac spre Constanta, unde ajungem pe la amiaza.

Baie la Mamaia, vizita la Constanta la acvariu si la moschee, baie iarasi la Eforie Nord. Am uitat sa spun ca in eforie nord ne paraseste Teo, care a ramas la mare cu sora lui. Eu cu Lucian am campat pentru ultima oara langa lacul Techirghiol, aproape de Eforie Sud.
A ramas apoi sa ajungem dimineata in Costinesti inaintea trenului de Iasi, cu care veneau Ioana, Ali si Razvan, mirati de ce negri si urati ne-am facut.
Am stat impreuna o saptamana in Costinesti, tot la cort. Odihna, relazare, plaja, baie, concerte, discoteca eh ce mai .. lucru normal.Paul Diac."

Explorand Estul Europei.Oameni.Munti.Locuri

2010-03-05T14:52:00.001+02:00

Liga Studentilor de la Geografie si Geologie si Facultatea de Geografie si Geologie va invita la expozitia foto:

Fotografii realizate de Lucian Rosu, Adrian Fako în cadrul expediţiei româneşti Caucaz 2009

Expoziţia, ce va avea loc intre 03-10 martie, în corpul B al UAIC la etajul 3 aduce decorul alpin al lanţului Caucazian, destinaţie de vis a alpiniştilor, fotografilor dar şi a celor ce doresc să cunoască o civilizaţie complet diferită de cea vest-europeană. Fotografii vă invită la o călătorie subiectivă printr-un ţinut al contrastelor şi al toleranţei, într-o ţară a diversităţii şi a unicatelor. Veţi descoperi oameni, locuri dar mai ales munţi!

Chauffage

2010-02-11T11:31:00.002+02:00

Mare Alb-Mont Blanc

2010-02-03T02:02:00.006+02:00

De pe Grossglockner am coborat repede pana la baza lui. Seara putea fi o odihna binemeritata, dar decizia lui Stefan de a conduce toata noaptea fara odihna pana-n Chamonix ne surprinde pe toti.Mai ales pe baietii care deja sorbeau in camping din berea binemeritata. Asadar ne impartim in 2 grupulete eu, Ady, Ileana si Stefan ne suim repede in masina si plecam in tromba spre Chamonix. Toata noaptea am motait in masina, facand cu randul cel care este treaz alaturi de sofer.
2 august 2008.Dimineata ne prinde in Val d'Aosta iar parcul national Grand Paradiso se arata in toata splendoarea lui. Urcam prin pasul Saint Bernard (2500 m), aici avand si prima pauza mai serioasa de unde putem admira maretia Alpilor!

Dupa momentele de reverie, ne trezim in Chamonix, de unde ne aprovizionam cu harti, pliante, mancare si bere. Realizam de fapt ca suntem in capitala alpinismului modern. Ne simtim integrati in atmosfera, pasim cu incredere pe stradutele aglomerate si pline de muntzomani! Totusi ne simtim urmariti. Da, cand intoarcem privirea in spate, Muntele Alb se uita la noi! Ranjim ca prostii, e prima oara cand il vedem in realitate. Mama ce mare e! ar fi prima impresie!

Nu stam mult, plecam din Chamonix, ne retragem in liniste in Les Houches, unde avem pentru prima data in ultimele 5 zile parte de un dus, apa calda si ...relaxare. Invat tacticos de la Ady cum sa curat echipamentul, cum sa fiu mai organizat. Dupa ce scapam de jegul de pe noi si de pe echipament incepem a aranja lucrurile in cort si asa se duce o zi de leneveala. Seara o plimbare scurta prin vestitul Chamonix iar apoi somn!

3 august. Ne trezim devreme, dimineata superba, racoritoare. Langa noi s-au asezat peste noapte si baietii veniti cu o zi intarziere din Austria. Echipa fiind mare, e mai greu de organizat asa ca ii asteptam si pe ei sa aiba un somn lung. Desi de dimineata eram pregatiti cu rucsacii in spate, orele zboara pe langa noi. Cumparaturile duminica nu prea se fac in zona, asa ca ne este greu sa gasim un supermarket! Totusi e ora 2 si ne hotaram sa ne luam talpasita. Lasam grupul lenes in spate, si pornim agale spre prima tinta-Barraque Forrestiere -2700 m! Pornim incet, agale pe potecile bine marcate. Multi ar fi ales trenuletul, noi urcam incetisor, cu rucsaci destui de grei si indesati cu di tati! Trecem de la climatul suburban prin zona de padure de foioase, ajungem la padurea de conifere, trecem prin zona de grohotis, ne apropiem de ghetarul Bionassay si ajungem in gol alpin intr-o singura dupa-amiaza. Spre seara ajungem la refugiul Nid D'aigle,

iar de acolo noaptea ajungem la Barraque , de unde se auzeau suav sforaiturile a zeci de alpinisti. Ne instalam si noi pe langa ei.

4 august Dimineata ne gaseste aproape singuri in refugiu, toti alpinistii plecand cu noaptea-n cap spre Gouter ori direct pe varf, pentru a prinde zona de avalanse de pietre inghetata. Noi stam relaxati, nu ne grabim. Facem de mancare ii asteptam si pe grupul din urma ce noapte o dormisera in gara de la 2500 m :)!
Intr-un final pornim hotarati sa ajungem pana la Gouter (3817m). Dupa o mare masa de grohotis suntem langa Tette Rousse iar Refuge de gouter pare la o aruncatura de bat distanta de noi. Doar un perete vertical de 500 m de escaladat!
Primul pas este si cel mai greu....trecerea Grand Culoir, locul unde se produc cele mai multe accidente datorita avalanselor de pietre.Fara incidente neplacute, dar cu multe emotii trecem de acest pas dificil.

Urmeaza o urcare grea, datorita rucsacilor mari ce ii caram cu noi, inaltimilor (3500 m) dar si peretelui care uneori presupune atentie sporita! Intr-un final suntem sus, la refugiul Gouter. Un refugiu ce nu seamana deloc cu ce avem noi, are vreo 80 de locuri in pat si alte 100 de locuri pe mese si pe sub mese. Ne instalam linistiti la masa bogatilor, si in marea de alpinisti, montaniarzi si oameni normali, ne facem si noi loc!Apa este din belsug (10 euro litrul la bucatarie sau gratis la turturii de afara), rucsacii sunt plini de mancare iar pofta tot avem.

Seara urmeaza sa o petrecem o parte in corturi, o parte sub mese. Sunt unul din norocosii care au dormit sub masa, care dimineata la 4 am fost trezit de ritualul ce precedere urcatul varfului.

5 august E ziua in care ne aclimatizam. Pe la pranz, dupa o supa instant delicioasa, plecam in recunoastere. Tinta este refugiul Vallot (4400 m). Vremea este instabila, de la 4000 m un nor mare se aseaza pe varf astfel incat nu am putea vedea nimic. Ne intrecem propriul record la 4400 si ajungem destul de repede la Vallot. Problema cea mare se pune in momentul in care ne dam seama ca in 2 ore am putea fi pe varf. Totusi renuntam la idee, asteptand ziua de maine (anuntata zi senina cu mult soare)! In refugiu mizerie totala, iar oamenii din el nu sunt foarte comunicativi!

Coboram repede sub plafonul de nori unde ne relaxam, facem multe poze si admiram peisajele unice ce le vedem in fata ochilor!Spre seara decid sa pun cortul, sa ma stiu in casa mea, decat sub masa altuia. Inainte de somn, ne reunim toti pentru a pune la bataie planul de actiune pe maine dimineata. Suntem incantati, bine motivati dar mai ales uluiti de privelistea de seara! Ady surprinde perfect imaginea!

Noaptea dinaintea varfului este plina de incarcatura emotionala. Totusi reusesc sa adorm cu gandul ca maine e marea zi!
6 august ora 2. Ceasul ma trezeste din vise. Ma echipez repede si imediat fug spre refugiu unde se adunase si restul echipei. Nu facem mult zgomot si dupa 20 de min suntem in formatie. Primul hop, pana la refugiul Vallon este doar o plimbare pt noi, timpii parcursi fiind foarte buni, doar mici pauze de 2-3 min! La Vallon ne impartim in 2 echipe, ne legam in coarda. Moralul imi este foarte ridicat, senzatia de frig dispare odata cu primele raze, dar imaginile sunt unice. O caldura sufleteasca ma cuprinde cand vad umbra Mont Blancului reflectata peste toata Europa!

Stam si admiram, ne uitam ca prostii la ce spectacol ne poate oferi natura. Toate varfurile Alpilor se disting, o vreme de cristal, un soare de poveste si niste prieteni alaturi de care mi-am indeplinit visul. Sa fiu acolo sus, si sa pot visa mai departe. Nici experienta minima, nici suma minima investita, ori echipamentul SH cu care eram echipat nu m-a oprit sa ajung aici. Nici macar cei 4810 m urcati cu picioarele mele. Nici macar cei care au spus ca nu voi reusi ori cei care imi spuneau ca e periculos, ca e greu, ca e imposibil. Si am ajuns, dimineata la ora 6 mangaiat de razele soarelui!

Am stat minute intregi pe varf, poze, imbratisari, ganduri, telefoane, o bucurie de nedescris. Era visul nostrul, povestea noastra: 8 oameni care intre timp au devenit prieteni. Un munte leaga prietenii mai presus de multe altele.

Repede coboram de pe varf, aproape alergand. Ne gandim la mancarea ce ne asteapta, un somn bun si ..o furtuna. Dupa cateva ore, suntem inapoi la corturi.

Totusi decidem sa coboram in camping in aceeasi zi. Ar fi un efort dublu, suplimentar, dar incercam. Pe peretele dintre Gouter si Tete Rousse alunecam intr-un ritm nebunesc, coboram aproape alergand pe langa cei care abia paseau. Acest ritm nebunesc ne opreste totusi de un alt nebun care cade pe langa noi, un ceh ce aproape ca ma atinge in cadere, mai cade 10 m iar apoi nu-l mai vad. Caderea lui e pentru mine o cadere psihica. Imi vine greu sa imi revin, totul se misca mai lent pentru mine acum, fieacare priza o asigur de cateva ori, picioarele imi tremura. Drept consecinta ajung ultimul la Baraque forrestiere (2700 m). Decidem sa petrecem noaptea aici. Si ce decizie inteleapta. Suntem singurii din baraca, poate doar ibecsii ce mai stateau cu noi. Un apus perfect si un ibesc batran face deliciul pozelor , Ady fiind in spatele aparatului cu al lui Nikon D50. Si ce minunatie o iesit!

Noaptea adormim impliniti, un somn lung si binemeritat pentru efortul depus.
7 august. Coboram repede-n Chamonix, mai facem ceva cumparaturi, si mergem in acelasi camping ordinar. Curatam meticulosi echipamentul, pe noi, maine urmeaza o alta aventura. Ne luam ramas bun de la Stefan si Ileana si seara o petrecem cu bere si voie buna la corturi.
8 august. Plecam toti in Chamonix, facem cumparaturile de rigoare (suveniruri, un reverso, tricouri personalizate si ceva de mancare) si ne luam ramas bun de la ceilalalti membri ai echipei . Am mai ramas cu Ady, fiecare cu al sau rucsac si cu gandul ca ajungem in Romania cu autostopul. O aventura s-a terminat, alta incepe!

PS. Varianta lui Ady (mult mai la cald scrisa si cu multe detalii) o gasiti aici

Grossglokner-top of Austria -2008

2010-01-24T21:19:00.003+02:00

28 iulie 2008. Ma aflu in gara din Munchen, cu rucsacul in spate. O zi si-o noapte de asteptat.Pentru unii ar fi o agonie, o vesnicie, pentru mine a fost o placere. Inchid rucsacul si pornesc pe strazile Munchenului, fara sa stiu unde ajung. O zi intreaga am mers fara sa stiu incotro, dar am reusit sa vad MarienPlatz, Rathaus, Peterskirche (biserica Sf. Petru), adevarate bijuterii de arta.

Totuşi catedrala Frauenkirche este cea mai faimoasă biserică din centrul oraşului, prin spectaculoasa sa arhitectură medievală (sec. XV).

Asa trece o zi intrega, fara sa ma plictisesc. Mai am de si o noapte. Ce ar fi sa vad totul si noaptea. Night tourism ar zice cineva. Cladirile sunt luminate frumos, estetic. Totusi cealalta jumatate de noapte o petrec in gara din Munchen, motaind cu capul pe rucsac. Nu ar fi prima oara cand dorm in gari (visele necesita sacrificii), ma simt bine, in siguranta, printre atatia hoti, negri, sau oameni cu fete dubioase. Sunt de-al lor pana la urma!

A doua zi diminea in sfarsit ma intalnesc cu cel care urma sa imi fie coleg de cort in expeditiile ce le-am realizat impreuna,dar mai ales prieten. Ady, un pasionat de geografie si fotografie, careia ii datorez primii pasi in alpinism si fotografie. Impreuna cu familia lui am mers pana-n Parcul National Hohe Taure. Cel mai frumos parc national din Austria, cu o sosea alpina ce e considerate cea mai frumoasa din Europa.

Mergem cu masina pana la capatul drumului, in cabana Frantz Joseph’s Hohe. E intradevar o splendoare. Era prima oara cand vad munti inzapeziti asa de aproape, prima oara cand am carat in rucsac o coarda de 50 m , nestiind exact la ce imi va folosi. Ne luam la revedere de la lume si spre seara suntem in mijlocul parcului national, in pustietate. Gasim un loc mai ferit sa punem corturile, dar surpriza...toate locurile sunt ocupate....de marmote si flori de colt si ibesci. Atatia pe m2, nu ne vedea sa credem. E uimitor sa te simti asa de aproape de natura, de sute de marmote si flori de colt.

Seara adormim linistiti, cu gandul departe, acolo sus, dar ploaia ne mai amuteste din avant.Dimineata ne trezim devreme, strangem cortul si pornim spre ghetar. Pasterze (8,4 km) e cel mai lung ghetar din Austria si Alpii Estici. E prima oara cand vad un ghetar, o crevasa si va si prima oara cand pasesc pe asa monument al naturii. Echipati corespunzator (chiar mai mult), infingem cu sete coltarul in gheata veche de mii de ani. Pasim cu incredere,cu incredere unul in celalalt, dar si incredere in fortele noastre!

Nici nu stiam ce ne asteapta mai departe. Urmam pe o poteca invisibila, un grohotis urat, urmat de o traversare a unui ghetar secundar, cu o panta foarte abrupta. Coltarii sunt de folos, dar gleznele se resimt, iar fiecare 5 pasi sunt urmati de o oprire. Parca dureaza o vesnicie, pe deasupra mai suntem atacati si de caderi de pietre care ne sperie si ne face sa grabim pasul. O trecere destul de periculoasa pentru niste novici in arta alpinismului. Urmeaza o urcare abrupta, dar mai usor din pct de vedere tehnic. Greul de abia acum incepe, mai ales ca aerul e din ce in ce mai rarefiat, iar aclimatizarea nu este punctul nostru forte. Urcam mai mult impinsi de dorinta, motivatie, curiozitate. Dar fiecare pas necesita un efort dublu, mai ales pentru Ady, ce venea direct din Olanda (altitudinea e cu minus acolo). Dupa un efort indelungat ajungem la cabana. Tragem un zambet si'o poza si inauntru sa sorbim un ceai caldut!

Nu zabovim mult, cautam un loc de pus cortul, o lopata si culcusul e gata. Prima oara cand dormim la cort pe zapada...si suntem la 3454 m. E un nou record pentru mine, dar nu-mi sta gandul la asta...ci mai degraba la portia dubla de supa ce o avem promisa pentru un asa efort.

Se lasa seara si ne intrebam oare ce fac prietenii nostri ce trebuia sa ii intalnim in aceasta seara. Numai ce adormim ca suntem treziti de glasul lui Tibi, vesel si binedispus, cu camera foto tot timpul in mana. Ii cunoastem si pe restul din echipa, Andrei, Ileana, Gabila, Stefan, Geo. Sunt binedispusi dar obositi. Nu dureaza mult si se aud sforaituri din toate cele 3 corturi.

Dimineata suntem treziti de cei ce urca deja pe vf. Suntem lenesi, e abia 9 dar avem tot timpul din lume, mai ales ca cerul e acoperit, si fara soare unde mai e distractia. Totusi ne mobilizam, auzind ca se apropie o fereastra de cateva ore de soare si senin.

Toata echipa e pregatita sa atace varful, dupa o mobilizare exemplara. Mergem pe cararea deja marcata, iar dupa un abrupt, trecem la cataratul pe stanca, loc unde toti ne simtim excelent. Totusi...e multa lume, multa aglomeratie iar cei batrani au un ritm mai incet, ceea ce ne face sa asteptam mult. Suntem legati in coarda...4 si 4. trece multisor timp si noi am vrea sa mergem inainte dar nu putem face nimic. Trecem de Kleinglockner, si mai avem un hop pana pe Grossglockner. Urcam incet, siguri pe noi, fiind destul de expusi, cu o cadere libera de cateva sute de metri. Dar experienta celor din fata imi da incredere, la fel si soarele care ranjeste la noi de ceva vreme!

2 pasi si suntem pe vf. Suntem galagiosi, fericiti, cantam, ne bucuram, ne imbratisam si ne pozam. Dar mai presus de toate admiram . Pentru mine sunt primele imagini de pe un vf de peste 3000 m, iar imaginile mi-au ramas intiparite in gand si in suflet. Nu as mai fi vrut sa ma despart de acest loc.oata Austria, Slovenia, Elvetia se vedea in zare, iar sub noi, micutul ghetar ce se topeste pe zi ce trece.

Drumul inapoi spre cabana nici nu il mai tin minte, doar peisajele superbe ce se vedeau in zare si poate caderea lui Tibi, ce a provocat o mica avalansa, dar terminata cu cateva zgarieturi ceva emotii. T

Am ajuns pe varf si asta ne-a aratat ca suntem pregatiti pentru Marele Alb..Mont Blanc...ce va urma peste cateva zile.In aceeasi zi am ajuns la baza muntelui, aproape alergand..pentru a ajunge cat mai repede in capitala alpinismului european si poate mondial Chamonix.

Dar Grossglockner a ramas pentru mine cel mai frumos dintre toti, poate pentru ca a fost primul, poate pentru ca intradevar este cel mai frumos!

PS. Varianta lui Ady o gasiti aici !

Ce ma reprezinta

2010-01-17T09:34:00.001+02:00

Piatra Craiului iarna - un vis (ne)implinit

2010-01-03T18:17:00.002+02:00

De cand imi doream sa merg iarna in Piatra Craiului. Cel mai frumos dintre toti muntii Romaniei, cel mai greu, cel mai spectaculos. Prima oara fusi in Crai la 17 ani...ce vremuri,... in adidasi din talcioc...cu haine de fas, cu rucsac cu cadru, sac de dormit cat china de mare, kilograme intregi de paste, borcane de zacusca, conserve sa fie. Prima noapte dormita la Curmatura, aceeasi caini dragalasi, aceeasi oameni de treaba...de fiecare data cand am trecut pe acolo.
De atunci am revenit aproape in fiecare an in Crai, in fiecare vara, am urcat pe toate traseele si marcate si nemarcate. Dar niciodata iarna...si cat mi-am dorit...sa vad muntele alb, nins, cum numai in povesti auzisem....tot timpul am ratat ocazia!
Anii au trecut si totusi am continuat sa visez !
Toate bune si frumoase, inainte de Craciun se anunta vremea perfecta, viscol, ger, ninsoare in toata tara....elementele perfecte pentru o tura grea...dificila.
Primul telefon dat.....Mihai raspunde mai mult decat entuziasmat. A doua zi dimineata la 5 suntem deja in trenul groazei. Frig, intarziere cu orele, schimbat de legaturi prin gari ale carui nume le auzi numai la stirile de la ora 5. In final suntem in gara in Brasov, mult indragita gara, cu o mana pe portofel cu cealalta la nas! Din fericire rezolvam repede treburile si imediat suntem in trenul spre Zarnesti! Mai povestim una alta, radem de vortecsi si ne aducem aminte de clipele petrecute in taberele studentesti!
Ne dam jos din tren, in graba arunc un salut Andreei si lui Catalin si pornim in pas grabit spre cabana Gura Raului. Aici servim un ceai cald si cateva vorbe cu prieteni din Bucuresti. Si cum nu stam locului, o pornim grabiti spre Curmatura. Trecem repede de Fantana lui Botorog, iesim din padure si suntem ajunsi la consacrata cabana, unde ne aducem aminte de primele noastre iesiri! Un ceai cald, muzica lui Margineanu si lumina obscura ne dau o senzatie de placut frumos.

A doua zi, cam lenesi, pornim pe la 8 dar ritmul rapid ne face sa recuperam minutele pierdute si imediat ajungem in Saua Crapaturii, primul loc de fotografii.

Spre stanga traseul nostru se duce catre Vf. Turnul, traseul fiind destul de inaccesibil iarna. Totusi zapada nu e cea care ne-o dorim, moale si pufoasa, numai buna pentru a tine coltarii in rucsac, vremea e mult prea calda pentru ce ne dorim noi. Totusi ii dam inainte, impulsionati de privelistea fantastica ce o avem.

Prilej numai bun sa fotografiem tot ce apucam

Din Vf. Turnuri inca cateva ore si ajungem la Vf. Ascutit. Traseul nu pune probleme deloc, chiar ni se pare mult prea lejer fata de ce asteptari ne facusem. Mergem tacuti inainte, sperand ca maine poate fi mai bine.

Totusi avem parte si de portiuni cu un oarecare risc, portiuni cu zapada mare, portiuni unde tre sa ne folosim de tehnici de escalada ori de piolet...ceea ce ne mai dezmorteste zambetul.

In vf. Ascutit facem si primul popas, dupa indeluni ore petrecute pe muchie de creasta. Luam micul dejul si pranzul in acelasi timp, un ceai fierbinte...indeajuns pentru a ne raci si a simti frigul care totusi exista. Dar ne simtim bine, estimam inca 3 ore pana-n Grind desi marcajul zice altceva. Dam inainte, ne amintim de frumoasa tura din vara cand (impreuna cu Mihai) am realizat unul din cele mai frumoase trasee.

Trecem un varf, trecem doua, le trecem pe toate si suntem ajunsi la cel mai falet dintre toate...vf La Om (2237). E seara deja, soarele inca se mai vede, moment ideal pentru a face cateva poze

Seara se incheie foarte repede, cu un ceai cald, si multa zapada topita.

Incercam sa adormim, iar pe la 3-4 dimineata apar Tibi si Ady, cu o intarziere de cateva ore.Stam putini la povesti, ii servim cu un ceai cald iar apoi somn lejer pana a doua zi dimineata. Baietii se hotarasc sa coboare spre Zarnesti, noi hotaram sa terminam toata creasta, desi se anunta un vant care nu ne permitea sa deschidem usa de la refugiu.

Vremea cetoasa, vantul puternic si vizibilitatea zero ma obliga sa dau turn off la aparatul foto, asa ca voi continua cu pozele lui Mihai.

Ne inarmam bine cu haine groase, in speranta unui frig patrunzator, dar ne trezim plini de transpiratie, obligati fiind sa dam jos din haine. Din pacate vremea ciufuta nu ne permite sa vedem pe unde mergem, doar ghicim ca trecem pe deasupra Poienii Inchise!

Timpul trece repede, iar dupa cateva ore suntem ajunsi in Saua Funduri. Creasta se terminase, dar parca cu un sentiment amar. Nu era ceea ce ma asteptam, voiam mai mult, mai greu, mai tehnic, mai frig.

Totusi mai sunt cateva ore pana in Zarnesti si trebuie sa coboram tot abruptul. Din pacate ligamentele mele se joaca cu nervii mei si ma fac sa resimt fiecare pas ce il fac.

Tot restul traseului e un chin, mai ales ca pierdem marcajul si nu stim incotro. Dar pana la urma o scoatem pana la Cabana Brusturet, prin Padurea Fermecata. Seara suntem in Podul Dambovicioarei, cu o masina de lemne ajungem in Rucar iar de acolo, cu o Solenza manelista pana in Brasov, unde avem timp sa savuram o bruna alaturi de Andreea si Catalin ce ii intalnesc intamplator in gara!

Asa se implineste visul meu de a traversa creasta Craiului. Nu o fost ce m-am asteptat, dar tot timpul muntele e plin de surprize....frumoase si mai putin frumoase. Totusi inca sunt in asteptarea acelei ture de iarna in care sa intampin greutati, frig, gheata si zapada sanatoasa.

Pana atunci ma delectez doar cu gandul.....

Biciclind prin pasurile Moldovei

2010-01-02T21:26:00.005+02:00

In amintirea celei mai frumoase ture de bicicleta realizata in vara asta alaturi de 5 prieteni (astazi doar 4). Acest articol este scris de Paul Diac (prieten bun....de care ma leaga multe amintiri frumoase)

In sfarsit mi-am gasit timp si curaj sa incep sa scriu despre tura numarul 1 a anului 2009, acum de-abia trecut, dintre toate excursiile cu bicicleta. O excursie planuita de mine si Adrian la care au luat parte un numar record de 6 biciclisti, care s-a intins pe o distanta de aproximativ 520 km cu adevarat deosebiti prin Carpatii Orientali, insumand nu mai putin de 7-8 pasuri, de la sosele intinse in coditii excelente la drumuri de speriat pentru cursiere, probleme tehnice si fizice, sfori taiate si apoi lipite. Traseul pe scurt a fost Suceava - Radauti - Putna - Radauti - Campulung Moldovenesc - Vatra Dornei - Borsec - Gheorghieni - Bicaz - Piatra Neamt - Frumoasa - Bacau si a fost parcurs in 5 zile, inclusiv o zi de pauza. Din punct de vedere al performantei se remarca doua zile, cea de a 2-a si a 4-a. Sa le luam insa pe rand.
Echipa, dupa cum spuneam era formata din urmatorii 6: eu, Adrian, TVA, Lucian, Iulian si Teo (din pacate aceasta este ultima excursie in care am mers impreuna cu Teo, si nu pot sa spun decat ca as mai dori sa pedalez impreuna cu el inca multe mii de kilometrii, dar nu mai pot pedala decat cu el in gand ceea ce fac destul de des).

Ziua 1, incalzirea si intrarea in traseu. Am plecat cu un tren personal din ce tin minte pana la Suceava, ca apoi sa pedalam pana in Radauti desi chiar trenul cu care am mers se ducea si el in Radauti. Soseaua fara catarati de la Suceava la Radauti ne-a permis sa mergem rapid, ajungand in Radauti surprinzator in accelasi timp cu trenul din care coborasem in Suceava, deoarece acesta face o pauza destul de mare pentru a schimba locomotiva. Urma sa stam restul zilei si noaptea la casa bunicilor lui Adrian, evident avand destul timp am mai mers si pana la Putna unde am vizitat manastirea cu totii, mai putin Adrian care a ramas cu niste prieteni in oras, pastrandu-si energia pentru a doua zi ce se anunta obositoare. Seara Adrian ne-a gatit niste paste.

Ziua 2, 160-180 km si pasurile Ciumarna, 3 Movile, Mestecanis si Creanga. Cu siguranta cea mai plina zi din toate.

Am plecat dimineata la rasaritul soarelui, cu toti ascultand povesti de la Adrian despre primul pas care urma in 30 km, palma, sau mai corect, Ciumarna. S-au taiat sfori la inceputul pasului, eu plecand inainte cu Adrian dar apoi vazand ca Lucian e foarte aproape si surprinzator si TVA, i-am asteptat si am urcat in 4. Cu cateva sute de metri inainte de punctul cel mai inalt, vad ca am o problema la cauciuc si ma opresc incercand in tot felul s-o repar. Ma ajunge Teo, ma ajunge si Iulian, apoi o improvizez putin auzind ca nu mai e mult pana sus unde cand ajung aflu bucuros ca TVA castigase catararea. Ma chinui si mai mult acolo sa repar, chiar o iau asa improvizata la vale dar nu ajung decat pana in primul sat unde sunt nevoit sa opresc, iau sfoara simbolica care era pe ghidonul lui Iulian si le zic celorlalti sa plece inainte. Cauciucul se latise, nu mai avea rezistenta necesara iar camera dupa cateva zeci de metri iesea afara. Cu putin noroc a 2-a masina care trece e o dubita care ma ia, pe mine cu bicicleta, intrec baietii in moldovita asteptand impreuna la semafor.

In Campulung incerc sa schimb cauciucul, intai trec pe la un magazin unde nu gasesc nimic, apoi, la bazar, unde gasesc un cauciuc putin mare dar care merge. Peste cateva zile urma sa am ceva probleme din cauza lui, fiind aproape sa atinga frana, dar nu e cazul sa ma plang prea mult pentru ca mi-a permis sa merg tot restul excursiei. In Campulung ii astept pe baieti, ii ghidez la ce restaurant sau mai bine zis cofetarie sa intre, mancam si ne odihnim impreuna putin acolo. Teo se desparte aici de noi, cum era planuit, el plecand in aceeasi zi pentru a incepe Btur-ul, o alta excursie ciclistica din intamplare in aceeasi zona. TVA pare cam obosit (intarziase fata de grup cam mult pe pasul 3 Movile pe care din pacate eu nu avusesem ocazia sa-l cunosc decat din masina, a se vedea postul anterior), Iulian mergea cel mai greu asa ca ne hotaram sa facem de aici doua echipe, si sa ne reintalnim in Borsec.

Eu Adrian si Lucian ii dam drumul rapid, trecem usurel pasul Mestecanis, poi pana in Vatra Dornei unde alimentam putin. De aici alegem drumul mai scurt care trece prin Paltinis - Bilbor. Ambele sunt un fel de pasuri, primul mai intelegator dar al doilea in nici un fel, problema nefiind neaparat panta sau lungimea ci conditia drumului, care arata mai rau ca majoritatea drumurilor forestiere circulate. Adrian incearca ambitios sa nu se dea jos la pasul Bilbor (sau Bursucariei ?), renunta in final si el. Trecem, mergand pe langa, cam dezamagiti de alegerea facuta. La vale e ceva mai usor apoi in sat apar iar balti si noroi. Baietii fac ambii pene de la primul pas, la inceputul coborarii demonstrand lipsa de experienta de mers cu cursiera pe drum de tara. Cand trecem de Bilbor si in ceva timp de drumul neasfaltat pe care ajungem sa-l uram destul de mult, se lasa aproape intunericul. Surpriza care ne mai astepta e ca pana in Borsec mai avem un pas, si nu unul chiar mic: pasul Creanga. Eu insa ma simt foarte bine pe urcare, nu ma lasa inima sa-i astept pe baietii decat sus. Dupa ce ajung si ei o luam rapid la vale, ajungem la intrarea in Borsec pe la ora 9:30. Ne cazam unde gasim mai rapid, dar si ieftin, 25 lei camera cu doua paturi in care stam toti 3, intr-o parcare plina de tiruri. Mancam, bem, dormim.

Sun baietii, ei se afla inca inainte de Bilbor, merg greu si sunt nemultumiti de drum. Incerc sa le rezolv o cazare mai aproape de ei, nu gasesc, nici ei la fata locului asa ca ajung sa mearga pe intuneric, obositi morti, gasesc in final un tir de lemne care-i aduce chiar pana in Borsec. Moment greu pentru ei, ajung la 1 jumatate noaptea. Cu mult noroc gasesc inca ceva mancare, bautura, iau si ei o camera.

Ziua 3 Se impune ca fiind o zi de relaxare. 0 km, plimbare lejera prin statiune sau nici atat. Se simtea nevoia dupa ziua anterioara si avand in vedere ca si urmatoarea zi nu era prea lejera.

Ziua 4 Back on track. 170-190 km, Borsec - Toplita - Gheorghieni - Lacu Rosu - Piatra Neamt - Frumoasa (Tazlau / Balcani). Ne impartim de dimnieata chiar in 3 echipe, ceea ce e putin urat pentru cei din urma. Eu cu Lucian in fata, si mergem asa pana in Gheorghieni. Am plecat inainte ca sa-mi repar o spita care se rupsese, dar care nu cred ca mi-ar facut probleme nici urmatorii 1000 km. Trecem inapoi pasul Creanga, dimineata devreme, ajungem in Toplita unde nu gasesc ce vreau eu, deci continuam pana in Gheorghieni unde ajungem repejor, si relativ repejor imi rezolv si problema. Cand e aproape gata apare si echipa a doua, Adrian cu TVA, ne interschimbam putin, Adrian ma asteapta sa termin iar TVA cu Lucian incep sa urce spre pasul Bicaz. In tot timpul asta Iulian ramane in urma dar mentinand distanta, isi rezolva si el ceva in Toplita la schimbatorul pe spate care-l deranja. Pasul Bicaz e foarte frumos si maret in partea asta, desi nu are stancile si abruptul de dincolo de munti. Ajungem repejor sus, coboram cat mai este pana la Lacul Rosu unde ii gasim pe Luci si TVA facand poze. Ne grabim, urmatoarea etapa de coborare si plat e intrerupta doar de niste poze si o noua pana la Lucian. Se merge bine si foarte frumos in trena, Atat pana in Piatra Neamt cat si dupa, pana in Roznov. De acolo parasim drumul national lumea e cumva obosita dar nu mai e mult, ajungem in Tazlau si apoi in Frumoasa, satul de unde sunt bunici mei si unde aveam asigurata cazare, cu noroc, si putina mancare. Ne lafaim.
Dupa mai mult timp ne suna si Iulian care luase din Piatra Neamt un autobuz spre Buhusi, de acolo spre Frumoasa stiu ca e neasfaltat asa ca il sfatuiesc sa mai intrebe lumea si eventual sa coboare. Ajunge si el din cate tin minte pe lumina, obosit dar mai bine comparativ cu tura precedenta, noi ne revansam pastrandu-i ceva de mancare :p.

Ziua 5 Ultima zi, retragerea e constituita dintr-un traseu de 50 km aproximativ, Frumoasa - Ardeoani - Bacau. De acolo tren. Pe traseu din ce tin minte tot nu am mers impreuna, din diferite motive, dar nu mai stiu exact care erau acum evadatii, unde era plutonul si care si cum a ajuns. In gara ne-am intalnit toti bucurosi ca am realizat o tura asa frumoasa.

Sper ca in viitor sa mai fac ture mai lungi, cu oameni mai multi, in zone mai frumoase, cum a fost aceasta comparativ cu restul iesirilor pe care le-am facut eu. Problema e ca intr-un singur weekend nu merge ceva de asa amploare, oamenii nu se leaga prea usor, apoi in traseu unii merg mai rapid altii mai incet, apar probleme care ar trebui sa nu-i afecteze pe toti. Alta problema e ca trebuie planuite din timp. Sper totusi sa mai prindem.

Articol scris de Paul Diac...sursa: http://iasioutdoors.wordpress.com/2010/01/02/suceava-bacau-pe-ocolite/

Opis Band

2009-12-20T14:53:00.001+02:00

Muzica buna si atmosfera placuta sunt asigurate la fiecare spectacol al formatiei Opis Band!
Infiintata in anul 2007, este singura formatie de band din Iasi, dorind sa reprezinta regiunea Moldovei, si intreaga Romanie. Fiecare spectacol este primit cu aplauze, entuziasm iar interpretii cu greu sunt lasati sa iasa de pe scena!

Daca la prima aparitie publica, in cadrul Zilelor Iasului, formatia numara sapte membri, cu fiecare spectacol s-a imbogatit atat cantitativ, numarul lor crescand, cat si calitativ. Astazi, sunt 16 membri, incluzand si cei doi solisti vocali!

Evangelische Stadtpfarrkirche

2009-12-04T20:46:00.002+02:00

Biserica Evanghelica din Sibiu, construita in stil gotic in anul 1520, este astazi unul din cele mai importante edificii culturale ale Sibiului. Cu al sau turn de peste 70 de metri, este cel mai vizibil monument istoric al Sibiului.

PIATA MARE sau "Ringul cel mare" era loc de intalnire si serbari. Cladirile ce o inconjoara au infatisari multiple, cu arcade mari la porti si acoperisuri inalte, cu lucarne specifice. Cele mai importante cladiri ce imprejmuiesc Piata Mare sunt Turnul Sfatului, Biserica Catolica, Casa Haller, Casa Reissner, Palatul Brukenthal!

UNICEF

2009-11-25T14:06:00.002+02:00

CERN- la granita dintre ieri si maine

2009-11-22T12:35:00.001+02:00

CERN sau Consiliul European pentru Cercetare Nucleara reprezinta astazi cel mai mare laborator de cercetare in domeniul particulelor elementare. Dar ideea de baza a acestui proiect a fost alta, aceea de a lupta impotriva migratiei creierelor spre Statele Unite! Astfel, in 1954 11 state au realizat cel mai important centru de cercetare in domeniul fizicii nucleare, ca sa adune cei mai buni cercetatori din intreaga lume. Astfel , la granita dintre Elvetia si Franta, la cativa km de Geneva astazi este unul din cele mai renumite centre de cercetare din lume, unde lucreaza aproximativ 10000 de cercetatori din 600 de universitati, din aproximativ 80 de tari.
Dar poate cel mai important eveniment ce a avut loc este crearea WWW (world wide web) in 1989.
De asemenea cercetatorii au creat aici acceleratorul de particule, un tunel subteran (la 100 m adancime) cu circumferinta de 27 de km, cu rolul de a afla anumite raspunsuri ! Ce este materia neagra? Cat de mult poate fi divizata o particula? Ce este "Particula lui Dumnezeu" si ce rol are in evolutia Universului? sunt doar cateva intrebari!

Cercetatorii se plimba prin acest tunel de cele mai multe ori cu bicicleta!

Vizitatorii au parte de un program special. Pe langa centrul turistic unde primesc foarte multe informatii utile, acestia iau parte la experimente care de care mai ciudate, care incanta publicul, fiind purtati in aceasta lume misterioasa a fizicii nucleare!

Dar cea mai interesanta experienta a acestui loc este fara indoiala vizitarea celor 6 acceleratoare de particule (LHC-Large Hadron Collider), toate cu dimensiuni de neinchipuit.

O mica parte din LHC ALICE, unul din cele 6 acceleratoare. Din pacate nu a incaput in poza decat 10% din dimensiunea gigant ce o are!

O vizita de o zi care merita din plin, o aventura tehnologica fascinanta, ce te poarta din trecut spre viitor!

Iarna nu-i ca vara, nici macar ca toamna

2009-11-17T11:15:00.003+02:00

Vineri seara ne urcam in masina, eu si fratii Diac (Mihai si Paul) cu ganduri mari, pentru o tura de munte dusa la extrem. Sa facem aproape toata creasta muntilor Rodnei, din pasul Rotunda pana pe Pietrosul Rodnei apoi sa coboram in Borsa, cu rucsaci cat mai usori (3-4 kg)!
Ajungem noaptea la 2 la Sanatoriul din Rotunda si imediat ne instalam confortabil intr-o casa parasita. Dimineata ne trezim devreme cu pofta mare de mers. La ora 6 dimineata plecam, iar dupa cativa pasi (de-ai lui Mihai) deja suntem in Pasul Rotunda (1271 m). Surpriza mare, zapada deja isi face simtita prezenta, iar cu siguranta lipsa echipamentului de iarna isi va face simtita prezenta. Cu cat crestem in altitudine, zapada este mai mare, iar noua ne este mai dificil sa ne deplasam. Dar ajungem pe varful Ineut (2222 m), iar dupa nu mult timp ajungem si pe vf. Ineu (2279 m). De aici se poate admira lacul glaciar Lala, dar si un splendid peisaj alpin.Totusi este tarziu..inca 4 ore de lumina si nu am facut decat un sfert de creasta. De aici marim pasul si in scurt timp trecem de alte varfuri pana a ajunge pe varful Gargalau (2158 m). Vremea nu se anunta prea fantastica,rafale puternice de vant, ceata, frig, apa din adidasi si oboseala fizica impreuna cu mersul noaptea pe creasta ne inspaimanta putin. Suntem obositi, dupa un traseu de 16 (vara) ce l-am realizat in 8 ore (iarna), si sceptici asa ca ne gandim la o solutie de retragere. Plecam spre pasul Prislop, dar intunericul si padurea deasa ne incurca planurile si ajungem pe un drum forestier care pana la urma ne scoate in soseaua nationala. De aici, o masina si pe la 9 seara ajungem la masina, iar la 1 noaptea suntem in Iasi, obositi, dar incantati de traseu, vreme. Totusi cu gandul ca am mai invatat ceva, iarna nu-i ca toamna, cel putin la munte!

vf. Ineu (2279 m) al doilea ca inaltime din Carpatii Orientali

Aveti aici pozele lui Mihai si ale lui Lucian

Annecy......Venetia Frantei

2009-11-08T20:06:00.000+02:00

Era intr-un inceput de mai cand m-am hotarat sa vizitez acest oras necunoscut pana atunci. Nu mi-a trebuit mult curaj, 120 km de pedalat si un partener. Drumul pana in Annecy nu a fost presarat cu evenimente...doar cu dealuri si putin zapada!
Orasul este amplasat in munti...singura gura de iesire fiind lacul cu acelasi nume. Un peisaj pitoresc ne intampina alaturi de case vechi si muulte monumente istorice. Canalele ce strabat orasul amintesc de Venetia ori Amsterdam. Dar totusi...arhitectura specifica ofera originalitate orasului!

Palais de L'Isle este poate cel mai recunoscut monument al Annecy-ului, vechea inchisoare construita in sec XII este inconjurata din toate partile de canale!

Catedrala St. Pierre

Castelul din Annecy...fosta resedinta a contilor de Geneva

Stradutele inguste ori magazinele de suveniruri ori poate muntii sau catedralele, toate se oglindesc in apa uneori verzuie alteori albastra dar tot timpul la fel....

Mikea in Iasi

2009-11-08T10:49:00.003+02:00

Joi seara la CCS invitati speciali au fost cei de la Mikea! Originar dintr-o regiune amenintata cu despadurirea din sudul Madagascarului, Theo Rakotovao a fondat grupul Mikea pentru a propaga cultura muzicala a satului sau natal! Mikea cinta despre aceste sate ce risca sa fie parasite, datorita defrisarile, despre degradarea mediului, dar si despre dragoste!

Ce a iesit, doar cei prezenti pot sa va spuna, concertul fiind o rarisima ocazie de a asculta muzica de acest tip!

HDR

2009-11-04T10:48:00.004+02:00

Zilele astea am intrat si eu in contact cu putina tehnica fotografica, si am realizat primele imagini HDR.
Ce este aceasta tehnica digitala HDR (High dynamic rannge imaging)?

Este un set de tehnici, care capteaza atat zonele intunecate (printr-o supraexpunere) cat si zonele luminoase (prin subexpunere), rezultatul final fiind o imagine cu mai multe detalii decat una obisnuita.
Pentru aceasta se fac aceluiaşi subiect, un minim de 3 fotografii cu valori de expunere diferită, ce se vor suprapune intr-un soft special (Photomatix). În cadrul subexpus vom avea detalii în zonele luminoase, în cadrul supraexpus apar detalii în zonele întunecate iar cadrul expus normal conţine informaţii din zonele medii.
Ce mi-a iesit...vedeti aici!

Culorile toamnei

Amintire din Heeg

A venit iarna!

2009-11-03T02:25:00.001+02:00

La o saptamana dupa culorile Toamnei, am revenit pe muntele ce atata lume il indrageste. De data asta cu 55 de oameni, scopul fiind acela de a-l curata de "copacii uscati". Dar dupa o saptamana, Ceahlaul era altfel! Nins, rece, alb,invalurit de ceata ca un mosneag trecut prin viata! Cabana Dochia ne-a fost gazda iar sfetnic domnul Parvulescu! Am strans gunoaie, le-am sortat, le-am adunat si le-am coborat dar....Ceahlaul tot alb a ramas!

Povestea Ceahlaului!

Muntele Ceahlau s-a facut din porunca imparateasca, data de imparatul Traian, pentru a apara aceste locuri de navalitorii ce veneau dinspre rasarit. Fiecare din robii daci capturati in urma victoriei asupra lui Decebal trebuia sa aduca o piatra la temelia acestuia.Multi dintre acestia au murit de epuizare in urma eforturilor, dar au reusit sa duca la buna indeplinire porunca primita. In varful muntelui a fost asezata o toaca spre a vesti locuitorilor din vale apropierea dusmanilor. Atunci cand soldatul desemnat sa bata toaca a murit strapuns de o sageata, navalirea dusmanilor a fost de nestavilit.

La maison de Gruyeres

2009-10-28T13:09:00.003+02:00

Gruyeres e un micut orasel din cantonul Fribourg. De fapt nu e oras, e o cetate medievala, asezata pe un vf de deal (Moleson) cu scopul de a fi protejat de invadatori! Construita in secolul 12, cetatea medievala este astazi un punct de atractie important pentru turistii din toata. Cetatea a fost amenajata pentru a sustine concerte, expozitii de arta, festivaluri!

Dar poate ce da farmec acestei regiuni este locul unde se produce faimoasa branza Gruyeres. Acest casa a branzei este totodata muzeu dar si fabrica. Vizitatorii pot vedea cum se produce, ce ingrediente folosesc, se pot plimba printre rolele imense de branza si bineinteles pot degusta sau cumpara, purtati fiind prin incaperile acestei Maison du Gruyeres.

Culorile toamnei

2009-10-27T13:18:00.003+02:00

Intr-o sambata seara, dam cateva telefoane...ne-am rezolvat! 2 zile, un rucsac, un cort si-un sac de dormit, o masina si 4 prieteni, un munte si putina toamna sunt ingredientele perfecte pentruun sfarsit de week-end.
Plecam duminica dimineata din Iasi pe versuri de muzica folk...si dupa cateva nabadai ajungem la Cabana Izvorul Muntelui. Ne echipam si calare pe Lutul Rosu (3h30 pana la cabana Dochia pe punct albastru) navalim in padurea viu colorata de toamna.

Urcam cu spor, fara prea multe pauze, dar intre timp apucam sa "impuscam" cu aparatele foto toata cromatica din padure!

Trecem de marea de nori, ajungem deasupra ei iar in scurt timp vedem cabana Dochia. Intre timp, ajungem la Piatra cu apa (1400 m -care nu mai are apa).Piatra cu Apă reprezintă şi un punct de belvedere important. De la înălţimea ei se vede întreaga panorama a abruptului estic cu Piatra Lată din Ghedeon, Poliţa cu Crini, Ocolaşul Mic şi Detunata, despre care legenda spune că s-a născut din detunătura unui trăsnet care s-a năpustit asupra peretelui de stîncă din care s-a desprins ca o uriaşă aşchie ce se înaltă spre cer. Pe linia orizontului se înşiruie, de la nord la sud, Panaghia, Toaca, cabana Dochia, străjuită de vîrful Lespezi la nord şi Bîtca Ghedeonului la sud, iar, în continuare., Ocolaşul Mare. Spre est se întinde Lacul Izvorul Muntelui ce ne oferă o privelişte deosebit de pitorească.

Ne oprim la Cabana Dochia, fiind atrasi de sunetul chitarii ce se aude. Pauza de masa, reprize de ras imbibate cu cele de somn, atingerea calda a soarelui de octombrie ne fac sa uitam ca timpul trece!

Repede punem corturile in camping, ca sa ajungem pe Toaca (1904...al doilea ca inaltime din Ceahlau dupa Ocolasu Mare 1907m), sa vedem si un pic de apus.

Cu mic cu mare, cu chiu cu vai, ne pornim intr-acolo si uite asa suntem sus, cu soarele de-un deget! Stam putin pe varf, intunericul isi face simtita prezenta!

Si in gand incep sa fredonez......

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit

Seara ne retragem spre corturi, unde o punem de-o masa calda, ne incalzim cu supe instant si ceaiuri, cartofi copti si ne racorim cu niste bere, iar ca totul sa mearga struna, isi au locul si cantecele binecunoscute de noi!

Noaptea se scurge fara prea mari incidente, iar a doua zi dimineata sarim din corturi pentru a vedea marea alpina...si inca ce mare!!

Strangem incetisor corturile, facem rucsacii si pitic pitic ne indreptam spre Izvorul Muntelui prin Poiana Maicilor (cruce albastra 2-3 ore coboratul). Trecem pe langa Claia lui Miron (un tanc ascutit asemenea unui stog urias), Turnul lui Budu, ajungem in Poiana Maicilor iar de acolo, intr-un hop ajungem inapoi la locul de plecare, primiti cu multa dragoste de catelul de la Parcul National Ceahlau!

Timpul ne permite, si aruncam si un ochi de pe hidrocentrala de la Bicaz, sa mai privim odata toamna si ale ei tablouri!

Plecam impacati cu promisiunea de a revedea Ceahlaul cat de curand!!

Olanda...si lungul drum spre casa

2009-10-24T23:33:00.004+03:00

I.Din Olanda in Germania

Plecam din Heeg cu multa oboseala acumulata dar cu ganduri mari. Mai avem 2 zile de plimbat si alegem sa mergem in Bremen, Seby fiind gazda noastra. Drumul pana in Bremen trece si prin Groningen (cel mai mare oras din N Olandei, oras cultural, universitar) remarcandu-se (de catre noi ) de marele turn al catedralei Martini (127 m).

Spre seara ajungem in Bremen (Orasul liber si hanseatic) , pe care apucam sa il si vizitam. Este recunoscut pe plan mondial pentru "muzicantii din Bremen", basm scris de fratii Grimm, iar statuia celor 4 animale este considerata norocoasa doar printr-o simpla atingere!

Piata centrala din Bremen este imprejmuta de o parte de Primarie, intrata in Patrimoniu Unesco in anul 2004. Se remarca prin vechime (1405-1410) , stil gotic si mai ales prin functionalitatea multipla (primarie, restaurant, sala de expozitii, degustari de vin).

Tot in centrul vechi se afla alt monument istoric, intrat in patrimoniul Unesco, statuia lui Roland, protectorul orasului, ce detine o sabie a justitiei si un scut decorat cu un vultur imperial.

In acelasi Altstadt, in zona cea mai veche de altfel (cladiri din sec. XVI-XVII) , Schnoor Strasse este impanzita de mici ateliere de ...jucarii, fiind o adevarata atractie pentru turistii de toate varstele!

Seara o petrecem in campusul universitar al Universitatii Jacobs, o universitate nou infiintata , un campus cat toate gradina botanica din Iasi (100 ha), construita pe scheletul unei foste baze militare!

Urmatoarea zi (dupa-amiaza) o petrecem in Hamburg, mult vestitul oras-port! Un oras mare (1.8 mil locuitori), care detine cea mai mare statie de tiraj feroviar din Europa!

Este vestit pentru canalele impanzite de lebede, parcurile si spatiile verzi amenajate,dar si pentru vremea ploioasa si vantoasa.

Centrul vechi este impresionant, impanzit de cladiri, institutii si biserici ce intra in patrimoniul cultural, iar alaturi de port fac din acest oras cel mai frumos oras al Germaniei!

Noaptea o petrecem tot in campusul universitar, iar urmatoarea zi reprezinta o fuga nebuna, contracronometru pentru a prinde avionul din Dortmund!

Aventura se termina aici, maine incepe alta, haladuind prin Carpatii mioritici!

Olanda ....unitate in diversitate

2009-10-23T23:11:00.029+03:00

II. Annual Congress 2009, The Future of Geography, Europe under construction

Al 21-lea Congresul Anual Egea ( 2009) a fost organizat de Egea Groningen in localitatea Heeg, Friesland (Olanda), in perioada 27 septembrie - 2 octombrie. Au participat 186 de studenti geografi din 56 de orase universitare (22 de tari) , cei mai multi venind din Germania, Olanda, Polonia, Romania!

Drumul pana in Heeg a fost linistit pentru multi dintre participanti, dar cativa au trebuit sa schimbe cateva trenuri, autobuze, sa faca autostopul si sa mearga pe jos (prietenii din Cluj stiu toate detaliile) , deci locatia a fost bine ascunsa pe harta Olandei, in regiunea Friesland!
Cazarea s-a facut int-un hostel dragut, iar dupa ce aflam colegii de camera , iesim sa exploram micutul sat plin de canale, rate si ambarcatiuni!

Abia ce ajungem sa desfacem lucrurile si deja incepe congresul, invitat special fiind prof. P.H. Pellenbarg (Faculty of Spatial Sciences, University of Groningen), ce ne povesteste despre Heeg, si aceasta micuta parte a Olandei, Friesland, ce se deosebeste prin cateva aspecte curioase, cum ar fi sporturile practicate, curiozitati lingvistice dar si cadrul natural)

Totodata aflam si de alte aspecte mai geografice, cum ar fi diversitatea spatiului cultural, lingvistic dar aspecte socio-economice (mai multe informatii puteti gasi aici).

Seara se termina repede pentru unii, dar cei mai multi sunt invitati la Ice-breaking party, unde incepem sa cunoastem si sa socializam!
A doua zi incepe in fortta, deschiderea simpozioanelor si primele lecturi!
Rand pe rand, in functie de preferintele noastre, timp de 2 zile "lecturam" despre schimbarile climatice (prof. S. Kroonenberg -Faculty of Civil Engineering and Geosciences, Delft University of Technology) , globalizare (prof. P. McCann -Faculty of Spatial Sciences, University of Groningen), unitate in diversitate (dr. J.R. Beaumont -Faculty of Spatial Sciences, University of Groningen).

Dupa-amiezile sunt dedicate exclusiv work-shopurilor, care mai de care mai diversificare (GIS, Geografia Mortii, integrarea celei de-a doua generatii-TIES, patrimoniul geologic etc). Toate workshopurile sunt sustinute de profesori specializati, ce ne ajuta sa intelegem mai bine unele aspecte geografice.

Seara, inainte de petrecerea obisnuita, intalnire administrativa al tuturor departamentelor EGEA, locul unde afli totul despre EGEA , dar si unde te poti implica.Astfel, lumea afla ca Romania va fi gazda urmatorului congres anual (Valeleu). Seara se lasa cu petrecere, muzica din toate colturile Europei fiind apreciata.

Ziua de marti incepe tare, cu alte lecturi , discutiile finale si inchiderea simpozionului! Dupa-amiaza este program administrativ Egea (Egea Open) iar seara se lasa cu intalnirile regionale unde se iau cele mai importante decizii la nivel de regiune(ce entitati mai apar, ce entitati ies, care sunt viitoarele proiecte)!

Tarziu, pe inserate, unul din cele mai asteptate momente ale congresului, Cultural Fair sau cum sa faci cunoscut brandul gastronomic si bahic al tarii tale in fata tuturor. Seara se prelungeste, fiecare masa este plina de bunataturi (recomand Mintu-Finalda si bomboanele austriece). Masa romaneasca este plina de viata, cantarile din fluier ale lui Dorin impresionand publicul!

Echipa Romaniei

Cantece din popor

Ziua de miercuri incepe crunt pentru toti, fiind treziti de goarneeee... E timpul sa mergem in excursii, sa vedem Olanda. Aleg "Water excursion", exclud din start hiking in Olanda iar orasele nu ma incanta prea mult!
Nu dureaza foarte mult si ajungem la primul punct al excursiei noastre, un alt monument UNESCO, statia de pompare de la Wouda (cea mai mare din lume, functionand din 1920). Masinaria asta, care de fapt nu e foarte mare, pompeaza apa din zonele inundate (poldere) in canale ce transporta apa in mare!

Pauza de masa o luam intr-un mic sat pescaresc dupa care urmeaza alt sit UNESCO, fosta sat Schokland, care datorita ridicarii nivelului marii, in perioada medievala a devenit o insula. A fost de fapt, prima incercare de drenare a terenului, prima lupta a olandezilor cu apa, care se pare ca au castigat-o !

Ultima parte a excurisiei a fost si cea mai atractiva , urmand sa vizitam Venetia Olandei sau micutul sat Giethoorn, una din atractiile internationale ale Olandei. Toate casele sunt construite intr-un stil aparte, singura modalitate de a avea acces in acest sat fiind barcutele (deci nu tu masini, trenuri ori alte mijloace de transport). O casuta costa 500 000 euro iar o barcuta 150 000 euro, zona avand un potential turistic impresionant!

Seara se termina cu petrecere mare in discoteca din sat, tinuta istorica fiind obligatorie. Cine nu a avut de acasa, a improvizat!

Ziua de joi este dedicata in totalitate trainingurilor (traininguril de workshopleader, tehnici de prezentare, fundraising, promovare, managementul entitatii, etc) , fiecare participant avand dreptul la 2 traininguri!

Seara este Adunarea Generala EGEA, cele mai importante decizii Egea fiind luate aici! Dupa GBM urmeaza ultima seara, petrecere in stil olandez, unde toata lumea este colorata in portocaliu!

Este loc si pentru BDC, celebrul joc al bautului berii

PS. Official movie of Annual Congress 2009 EGEA

Vineri, e timpul sa plecam, ne luam ramas bun, ne revedem in Romania in 2010!!

Calatoria continua...

Olanda....sau tara papucilor de lemn

2009-10-22T12:08:00.082+03:00

I. Primul contact cu tara morilor de vant

Dupa cateva ore de alergat dintr-un tren in altul, din Germania in Olanda, in sfarsit ajungem in Venlo. De acolo, mai este putin pana in Roosendal, unde vom petrecem prima noapte din Olanda! Ajungem neasteptat de repede, si pentru gazdele noastre, care totusi ne integreaza in atmosfera placuta a familiei tipice olandeze. Nu rezistam mult in fata jocurilor video, asa ca a doua zi ne trezim vizitand Roosendalul (un oras micut din S Olandei).

Pentru ca timpul nu este punctul nostru forte, imediat urcam in tren, directia Dordrecht... Prietenii nostri olandezi ne sunt foarte buni ghizi, aflam ca este cel mai vechi oras din Olanda , construit in 1049, atestat ca oras in 1220. Mai aflam de altfel ,ca, datorita unei inundatii (Sfanta Elisabeth 1421), peste 100 000 oameni au murit , orasul devenind o insula. Astazi, este un oras turistic, un oras al culturii , al festivalurilor, fiind dominat de cele 7 biserici si catedrale, si imprejmuit de cele 3 rauri care isi gasesc confluenta in apropiere.

Punctul de informare turistica si cele 12 comori ascunse ale Dordrechtului

Fostul port pescaresc, acum port pentru amabcatiuni de lux

Unul din multele canale ce strabate orasul in lung si lat

View from the top of Onze-Lieve-Vrouwe-Kerk

Iar dupa o plimbare de cateva ore prin oras, ne relaxam intr-un parculet dragut din centru. Urmeaza sa vizitam Kinderdike , una din cele mai cunoscute atractii turistice din Olanda. Un set de 19 mori de vant, ce dateaza din anii 1750, aliniate simetric deoparte si de alta a polderelor , folosite in trecut la pomparea apei si drenarea terenurilor, fac din acest complex de mori de vant cel mai recunoscut monument UNESCO din Olanda! Iar unele mori de vant inca sunt locuite, ceea ce le face si mai atractive!!

Aceasta defatare a durat cateva ore, in care ne simteam de-a dreptul uimiti de spectacolul oferit de , poate singurul loc mai natural din Olanda. Aflam, ca, in iernile reci aici se aduna sportivi care se intrec ntr-un concurs nebun...patineaza pe lacurile inghetate 40 km, o cursa ce poate tine o zi intreaga.

Seara ne pregatim de distractie , mergem in Breda, un oras ce este mai mult viu noaptea decat ziua. Centrul istoric este agitat de tineri veniti in cluburile ce sunt insirate pe toate stradutele. Atmosfera in cluburi este placuta, relaxanta, doar noi suntem obositi si pe la 3 dimineata cedam tentatiei de a visa.

Catedrala centrala din Breda...sau Grote Kerk....cu un turn de 97 de m

A doua zi planul este de a vizita mult laudatul Amsterdam, orasul tolerantei si a multiculturalitatii. Un oras cu o arhitectura simpla, neimpresionant :( , agitat, murdar .

Piata centrala si hotelul Madame Tussaud

Una din atractiile orasului...plimbarea pe canale

Parcurile sunt putinele oaze de liniste si relaxare

Marile atractii ale Amsterdamului sunt cafenelele si muzeele specifice

Dupa-amiaza alergam spre stadionul central din Amsterdam, de unde plecam spre Heeg..